Chitaristul, melomana si ninja. Sau echilibristica.

Ăsta e Horica! Îşi exteriorizează sincer trăirile, "e ca o carte deschisă", râde domnul profesor de tenis. Aşa că atunci când Horica citeşte o carte care-i place mult, află toată lumea din jurul lui. Sau dacă s-a hotărât, dinozaurii au dispărut cu 65,5 milioane de ani înainte din cauza unui asteroid, noi toţi vom afla acest lucru cât de curând. Aşa şi cu orele de chitară. Cum ar putea doamna profesoară de muzică să nu cunoască acest amănunt? Horica studiază chitara, de aceea "să-ţi pregăteşti o piesă scurtă, de 2-3 minute, pentru concursul de interpretare vocal-instrumentală de vineri, Horica!", i-a spus. Numai că...mai sunt câteva zile până atunci şi "mami, unde-mi sunt partiturile?", noi fiind încă, după 5 săptămâni, tot proaspăt mutaţi cu căţel, purcel şi...partituri. "Nu-i nimic", tot el, "piesa asta o ştiu fără partitură", doar că, cronometrată, ne iese un pic cam prea scurtă, 39 secunde. Îmi amintesc că am scos dintr-o cutie un dosar cu partituri, "caută pe raftul de jos din bibliotecă", îl îndrum pe Horica. Găseşte ceva potrivit, însumăm, 39+60=aproape doua minute, e perfect. Aşa că, treci şi repetă, din nou plictisesc băiatul cu "nimic nu iese bine fără efort". Interesant, a început să nu mai strâmbe prea tare din nas când mă aude. Iată că şi efortul pisălogelii mele e răsplătit.

E vineri, e ziua concursului de muzică şi e 4 dupăamiază. Şi plouă cu stropi grei. Sunt cu copiii mici în maşină, în faţa şcolii lui Horica. Îl aşteptăm ca să plecăm cu toţii la spectacol, la sala Tinerimea română de lângă Izvor. Vine şi tati, vine în primul rând ca back up în caz că Kiti va fi prea supărată ca să stea cuminte pe scaun. Dar şi să-l asculte pe Horica, binenteles.

E tot vineri, e cinci fără zece, cincizeci de minute îţi sunt de ajuns să parcurgi Calea Victoriei de la nord la sud. Măcar sunt multe locuri de parcare pe splai. Aleg, de siguranţă, un loc mai departe, nu dau vrabia din mână chiar daca risc sa murez in apa proaspata de ploaie patru perechi de picioare.
.
Intram in cladire, lasam hainele la garderoba si urcam in sala de spectacole. Alegem locurile cele mai retrase, adică ultimele rânduri si respiram , bine c-am ajuns la timp. Din fericire Kiti e in forma maxima, e zâmbitoare ca o vedeta , sta picior peste picior pe scaunul cel mai lateral al rândului. Urmez eu, apoi Felix si Horica cu chitara. Avem de aşteptat, sper nu foarte mult, număr minutele de buna voie a lui Kiti mă întreb oare de cate vom avea parte? Recunosc, mă tem, pentru Horica are nevoie de ajutor, e vădit emoţionat, emoţiile ii ies pe nări ca unui cal nărăvaş, fornaie nemulţumit la fiecare cel mai mic zgomot emis de Kiti sau Felix. Mai avem parte de un cal nărăvaş, asta e Felix care nu conteneşte cu activitatea fizica . E când pe un rand, când pe altul, trece pe deasupra si pe dedesubt. Nu ocoleşte.

Încă stăm, tati încearcă să îmi bată recordul de 50 de minute pe Calea Victoriei în jos. Măcar aşa sper eu. Felix stă în pantalonii uzi, n-a mai fost la wc de la 7 dimineaţa, trebuie să fac cumva să-l duc la toaletă. Primesc de la Horica asigurarea că stă el cu Kiti şi fug cu piciul de mână la parter, la toalete. Unde începe circul. Copilul ăsta nu poate face pipi decât acasă sau pe el. Varianta a doua nu e deloc convenabilă întrucât mai avem de stat şi mă tem să nu răcească. Astfel că încerc să-l ţin în tot felul de poziţii deasupra wcului. Nimic. Încearcă şi poziţia în picioare, nu merge. Mă rog de el, îmi vine să plâng că pipi nu mai vine şi Kiti nu-i cu mine. Ascult cu ciudă cu copilul în braţe apa trasă în toaletele vecine şi îl rog din suflet să facă pipi. Rugămintea din suflet îl atinge pe Felix care îşi găseşte momentul perfect de concentrare şi...face pipi. Ura! Ne spălăm pe mâini şi urcăm în grabă scările înapoi unde am lăsat doi copii în nevoie, unul- de susţinere, altul- de supraveghere. Respir uşurată, sus în sală e linişte, doar gazda le vorbeşte spectatorilor iar Kiti nu îi bruiază speechul.

Concursul începe cu interpreţii la pian, chitara vine după. Numai bine să ajungă şi tati, heiii, aici suntem, ridic ambele braţe în aer când îl văd deschizând uşa. Copiii sunt foarte drăguţi, mai mulţi greşesc uşor, unul cântă cu încetinitorul dar nu greşeşte, un băiat îşi face numărul pe o chitară dezacordată, mi-e milă de el, se pregăteşte Horia. Du-te în faţă şi iese de pe rând, la fel de emoţionat, cu chitara într-o mână, cu teancul de partituri în cealaltă. Toată ziua azi la şcoală a fost atent să nu-şi murdărească costumul de cretă, îmi spune Raluca de pe rândul din faţă. Doamna i -a cerut sa se îmbrace frumos iar Horica are un costum, de fapt o pereche de pantaloni si o camasa , ambele gri, zice el, de explorator, care-i plac foarte mult si pe care astfel le considera ca făcând parte din garderoba "frumoasa". N-as vrea sa afle cineva ca e si costumul lui de pescuit, poate atunci nu li s-ar mai părea ca s-a îmbrăcat frumos.

În sfârşit Horica ajunge pe scenă, ridică piciorul pe scaunelul destinat special pentru asta, genunchiul urcă mult prea sus, nu poate manevra chitara de la nivelul gâtului. Renunţă la scăunel dar nu şi la stativul pentru partitură unde îşi pune cu mâna dreaptă stângaci foile. Ele cad, le ridică şi tot cu o singură mână, cealaltă e ocupată, încearcă să le deschidă la pagina potrivită. Pare disperat, partitura nu mai e. Eu nu pot să mă abţin, râd cu lacrimi, cu drag de el. Doamna profesoară se oferă să-l ajute, ba chiar îi propune să dea locul unui alt coleg până îşi găseşte notele. Horica acceptă ajutorul, nu şi cealaltă ofertă. Spectatorii sunt şi ei amuzaţi. Deja reprezentaţia gen Stan şi Bran a depăşit ca timp pe cea propriu-zisă. E la pagina 39, îi spune Horica profesoarei, doamna etalează pagina 39 dar, surpriză, nu e acolo piesa lui. Totul pare pierdut dar, ca prin minune, gândurile se ordonează în caputul blond-şaten al băiatului meu şi îşi aminteşte totul. Piesa se află la pagină 37, stativul îi ţine hârtiile şi Horica începe să ciupească corzile. O mică greşeală pe care o maschează dibaci, în rest curge armonios până la capăt. Gata, Horica primeşte uşurat aplauzele care sunt furtunoase că doar a dat dublă reprezentaţie şi revine mult mai vesel ca la început. Bravo!

Rezultatele concursului le vom afla peste câteva zile. Kiti a rezistat eroic până la sfârşit, două ore şi jumătate. A mai şi aţipit pe alocuri, scurt însă. A fost foarte ok, însă nu a permis mereu fetelor ce intrau şi ieşeau de pe rând să treacă prin faţa ei. Când n-avea chef să le facă loc, nu le făcea loc în ciuda rugăminţilor primite. Apoi, a aplaudat şi a urmărit. E clar, muzica îi rupe echilibrul autist.

Felix a misunat continuu. A vrut să şi plângă la un moment dat motiv pentru care i l-am arătat pe domnul cu codiţă pe post de sperietor de copii gălăgioşi. L-a privit câteva secunde, apoi mi-a replicat că îi taie codiţa în două şi mi-am zis imediat că un domn cu două codiţe n-are nici o şansă să sperie vreodată vreun copil aşa că am lăsat-o baltă. Ignoră-l, i-am recomandat şi lui tati, astfel că la sfârşit de spectacol am găsit copilul fără cizme în picioare.

Horica s-a visat azi noapte cântând la chitară pe o scenă "Smoke on the water", spectacolul a durat mult, aşa că am dormit cu toţii de dimineaţă mai mult ca oricând. Mă rog, înafară de Felix care a pornit în zi ca de obicei, la şase am.