Doctor pui

Cu ochii la drum, cu mintea la o nouă mutare şi cu grija să nu adoarmă spre copilul mic din spate, acum, când mai avem 5 minute şi ajungem acasă, îl întreb dacă doarme, îmi răspunde că da, doim. Încerc să îi dau un argument raţional pentru care nu ar fi tocmai plăcut să adoarmă acum, cu câteva minute înainte de a ajunge, că trezitul, că moleşeala, că lipsa posibilităţii de a-l căra în spate până sus şi altele, argumentul raţional nu ţine că e implicat viitorul iar copiilor mai bine le spui de prezent, aşa că încerc cu distragerea atenţiei de la Moş Ene de la gene către interesul crescut al băiatului pentru oratorie printr-o simplă întrebare, ce mai fac dinozaurii mici? Declicul se produce, somnul dispare magic şi Felix porneşte ca un torent:

Dinozaurii mei buni stau în adăposturi în pădure, le-au construit singuri cu mâinile lor din crenguţe de copac. Au şi mitraliere. (Intru şi eu în monolog, dacă mai era nevoie...:cum, au mâini?) (Felix stă pe gânduri câteva clipe, vrea să clarifice situaţia), stai să-i sun! Alo, aveţi mâini? Da, avem mâini! ... (adică, vezi, ţi-am zis eu!). Mitralierele sunt ca să se apere de băieţii răi pentru că dinozaurii mei buni sunt buni cu băieţii buni şi răi cu băieţii răi. (Deja rolul meu s-a terminat, nu-l mai opresc decât ca să-l cobor din maşină când vom ajunge.) Eu şi cu Pepi şi cu Spot vedem un film cu noi când exploram noaptea pădurea, pentru că noaptea se filmează. Ştii, mami, când a venit noaptea erau două tancuri cu gură care ne căutau pe noi. (Aici intervin, nu ca să îl ţin trează ci intrigată de ce aveau tancurile gură). Cum de ce? Ca să vorbească cu mine în sfârşit că până acum n-au reuşit să vorbească cu mine pentru că eram prea mic pentru ele şi eram şi în burta ta. Ştii că dinozaurii mici au uşă la adăpost ca să nu intre frigul la ei. Dar eu am descuiat uşa cu cheia şi am dormit cu ei în patul mare. Dacă nu vor să doarmă în pat şi stau pe jos se murdăresc pe cap şi îi calcă ăia mici, ca Kiti. (explicaţie: Felix stă deseori întins pe jos prin camere iar de fiecare dată îl atenţionez, ridică-te că te calcă Kiti). După ce am dormit noi noaptea a venit primăvara ziua şi soarele. Şi tancurile intrau în casă şi adăpost, ştii, tancurile alea cu gură...

Sunt în maşină, la volan, aproape de casă, în zona asta nu mai e nevoie să conduc fără ajutor, maşina cunoaşte şi ea drumul spre casă şi mai sunt şi destule semafoare pe roşu. Aşa că dactilografiez cu pixul maşinii pe ziarul cumpărat şi ţinut la îndemână pentru momentele de trafic oprit şi cu îndemânarea din dotare şi dobândită la cursurile studenţiei torentul ce iese din guriţa lui Felix. Ca să nu uit până acasă de ce am zâmbit iar.