Dimineaţa la teatru vin mulţi copii de la grădiniţe. Vin în grupuri destul de mari, însoţiţi de câte 2-3 educatoare. Sunt copii cuminţi. Sunt atât de cuminţi de nu-mi vine să cred. Este încă devreme, spectacolul nu a început. Stau pe bănci aproape nemişcaţi. Doar picioarele se bălăngăne într-un ritm constant, nervos. Şi buzele se mişcă şi ele fără un ritm detectabil. Dacă vreun copil se ridică în picioare, nu va sta astfel pentru mai mult de o secundă. Pentru că nu este nevoie de mai mult decât să i se strige numele şi să i se arunce o privire dojenitoare îndrăzneţului de către educatoare pentru ca acesta să revină în poziţia "cuminte".
Dat fiind anturajul ar trebui să mă simt aproape ruşinată de comportamentul lui Felix. Care se mişcă încontinuu pe metrul lui pătrat: în fund pe bancă, în picioare în faţa băncii, cu faţa la scenă, cu spatele la scenă, cu mâinile cercetând consistenţa barei balconului, cu guriţa testând temperatura ei, cu ambele mâini agăţat de aceeaşi bară testându-i rezistenţa la săritură, cu un zâmbet initiand un contact cu micul vecin din dreapta, cu întreg corpul arătându-mi recunoştinţă că sunt lângă el. Să încerc să-l opresc? Nici prin gând nu-mi trece! E încă pauză şi e chiar surprinzător şi amuzant să aflu cât de multe lucruri se pot face într-un metru pătrat din afara scenei unei săli de teatru.
***
Altă sală de teatru, acum spectatorii sunt pe scenă. Sunt mititei ,cam pe la 2 ani. Au perne cilindrice plate pe post de locuri şi acestea circumscriu zona "fierbinte". În timpul reprezentaţiei se mai ridică câte 2-3 copii de pe perne. Şi stau în picioare cu ochii fixând actorii. Cei mai mulţi părinţi sau bunici sunt relaxaţi, însă se mai revoltă câte o mamă hiperprotectoare cu propriul copil insistând pe lângă fraţi, mame ale vreunui copil din picioare ca acesta să stea jos, regulamentar pe pernă. "Nu mai vede fetiţa mea!" Deşi aş zice că sunt adorabili copiii când, captivaţi de acţiunea de pe scenă cu ochii lipiţi de ea, fac o mişcare cu corpul lor mici pentru a ocoli "obstacolul". E o lecţie pentru cea grijulie de la propriul copil. "mami, mă descurc foarte uşor , ,stai !"
***
Cui face bine controlul excesiv? Celui controlat, pentru ca astfel el ar fi copilul perfect, cuminte si respectuos? Celui care deţine controlul, pentru ca astfel el are linişte si i se vor atribui merite deosebite? Eu cred ca nimănui.
Cred ca miile de experimente făcute de micii exploratori ai lumii sunt absolut necesare pentru dezvoltarea lor. Si chiar aşa, mici, mici fiind, copiii pot sa dovedească mult discernământ in acţiunile lor.
Concluzia este ca se prefera in sistemul de învăţământ stilul autoritar de educaţie a copilului, acesta este agreat si îmbrăţişat de către scoala si părinţi, familie, iar acest fapt inhiba dezvoltarea imaginaţiei, a creativităţii, a respectului fata de ceilalti si a respectului pentru propria persoana, deasemenea limiteaza dezvoltarea abilitatilor critice si autocritice ale copilului controlat excesiv.
Deaceea îndemnul meu este: nu faceţi o mândrie din a spune "am un copil foarte cuminte!"
11 comentarii:
Vai, ce usurare mi-au adus cuvintele tale, draga mamica! Si eu ma gandesc deseori ca poate copiii mei nu sunt suficient de cuminti! Ii privesc pe strada sau in alte locuri pe ai celorlalti si imi spun: toti copiii sunt la fel, tot atat de cuminti pe cat sunt de obraznici! Asa ca, draga mea, pot sa-ti spun ca si eu am copii ca al tau, care imi descopera o lume nebanuita de activitati pe metru patrat si cu orice fel de material "didactic". Uneori ma incarc nervos cam tare si ma hotarasc sa "schimb foaia", dar imi trece repede de drag si zic: voi incerca sa obtin efectul dorit pe aceeasi cale! Te imbratisez!
Pt. MihaelaMaria: frumos şi ispirant mesaj.
Pt. MihaelaMaria şi Iuliana: acum lucrez la esenţializarea în limba română a cărţii unui psiholog american.
Cartea se numeşte Reguli de Familie.
Când va fi gata documentul, îl voi publica pe blogul meu, alături de celelalte materiale pe care le oferim celor ce îmi citesc blogul şi se interesează de soarta noastră.
Am aplicat incipient şi experimental principiile din acea carte pe copiii noştri şi nu greşesc spunând că rezultatele au fost spectaculoase.
Disciplina este esenţială creşterii unui copil. "A fi cuminte" nu trebuie văzut ca fiind ceva rău. Şi nici "a fi explorator" (sau "neastâmpărat", pe limbaj comun), dealtfel.
Dar mai multe nu spun, acel document va zice mai multe. Voiam să-l termin şi să-l public săptămâna aceasta, dar pregătirea terapiei lui Eusebiu m-a ţinut în loc.
Cred că mai degrabă săptămâna viitoare îl voi avea gata.
Imi face o placere deosebita sa iti descopar blogul.
Am dus zeci de discutii cu bunicii sa nu ii mai spuna mandri ca a fost foarte cuminte, ca nu inteleg cine isi doreste un copil cuminte. Ca ma bucur de mii de ori mai mult de un copil capabil sa isi creeze singur un sistem de referinta decat de unul care se poate conforma la sistemele celorlalti si care nu se mai descopera pe sine, nu isi mai gaseste placerile sale, prioritatile sale, care nu este lasat sa ia singur decizii privitoare la viata lui.
Să știi că eu cred că depinde foarte mult și de temperamentul copiilor, dacă ai unul zgubilitic nu cred că-l poți controla, și să vrei.
Ambele fete ale mele sunt extrem de active, câteodată peste măsură, m-am obișnuit însă. Plus că nu pot spune nimic - doar și eu și tatăl lor am fost la fel în copilărie! :))
Să-ți trăiască minunile, toți trei, te citesc și citesc despre ei cu mare mare plăcere! :)
Marius, sunt absolut de acord si o spun cu convingere maxima: disciplina este esentiala. Nu cred ca este rau ca un copil sa fie cuminte. Mai degraba m-am referit la faptul ca definitia cuminteniei la noi s-a cam largit in sensul ca se prefera inhibarea intentiilor naturale de autodescoperire si explorare si creativitate in favoarea unei asa-zise discipline exagerate.
Mai cred ca tot legat de disciplina copiii e bine sa invete sa-si organizeze ziua ajuntati fiind sa-si faca un program, parintii sa aiba grija ca acest program sa fie respectat.
Nu consider nicidecum ca a fi politicos, respectuos si empatic are de a face cu faptul de a fi cuminte.
Multumesc Iuliana, Alina, Diana, Marius pentru mesaje!
Marius, abia astept Regulile de familie!
Pt. MihaelaMaria: în opinia mea, ai arătat foarte bine, disciplina nu are de-a face cu cuminţenia (în sensul comun) ci cu înţelegerea şi acceptarea unei structuri de viaţă şi de conduită. Şi care acceptare ţine nemijlocit de temperamentul copilului.
Un copil care pare "cuminte" poate să nu fie (poate fi inhibat de prezenţa unui adult, de fapt) pe când unul "zvăpăiat" poate fi cuminte (el respectă o structură, chiar dacă acea structură îi dă mai multă libertate, după cum e potrivit temperamentului său).
Cum scrie Diana, şi cum ai sugerat şi tu (prin contrast), valoarea educaţiei stă în capacităţile proprii ale copilului - sau mai bine spus cum anume îl ajută părintele să şi le dezvolte.
Aici intervinei rolul formator al disciplinei; fără ea, copilul e ca o barcă în derivă.
Mulţumesc pentru interesul arătat, mi-ai dat un impetus să termin mai repede! Eu m-am apucat de document pt. că Adina nu va avea timp să citească întreaga carte.
Atunci m-am gândit că ar fi util şi altor părinţi.
Acum suntem prinşi până peste cap cu unele materiale pentru terapia lui Eusebiu, dar săptămâna aceasta le vom termina.
Da, da, da! Copiii trebuie sa fie disciplinati si ascultatori (pe cit posibil), nu trebuie sa fie cuminti! Adica trebuie sa fie cuminti, nu mototoi:)) Ce bine imi pare sa aud persoane care imi confirma propriile pareri!
Gemenii mei sunt obraznicuti, nu alintati:) E o diferenta. De exemplu: mergem la un magazin de jucarii sau la carrefour la raionul de iaurtele cu fructe. Pun mina peste tot, alearga, apasa toate butoanele de la jucarii, rid, le iau in brate, apuca iaurturi colorate in mina si ma intreaba: "ata tzei?" si e o alergatura si un hai... de nu se mai poate:)
Cind mami zice: "Gata! Acuma plecam!" baieteii poznasi pun jucaria la loc, ma iau de mina si... fara tavaleli pe jos, pleaca. Sau apuca iaurtelul preferat si il duc la tanti la casa sa il plateasca mami:)) Sunt asa de scumpi si de intelegatori ca mami nu se poate abtine si se intoarce mereu sa le ia cite o prostioara mica:))
Da, da, da! Copiii sa tipe, sa rida, sa alerge, sa danseze peste tot! Sa le rida ochisorii in cap si sa fie fericiti!
Pe mine sincer ma scoate din sarite intrebarea : " E cuminte? Ce noroc ai!" Asta pentru ca eu intotdeauna raspund plina de mine ca Binenteles ca e, cum altfel?!?Si cum altfel sa fie un copil cuminte decat...copil?
Noi adultii suntem atat de speriati de socitetate, de gura lumii ca incercam sa nu iesim de standarde nici cu copii( sau cel putin asta e explicatia mea).
Mie mi se pare normal ca un copil sa incerce sa deseneze pe tot ce apuca, sa arunce cu tot ce apuca doar ca sa vada care cum sare( are 18 luni), sa puna dvd-ul in microunde( l-am oprit la timp, doar dvd-ul s-a stricat), sa ia apa in gura si apoi sa stropeasca totul in jur si sa pice pe jos de ras la marea isprava. Si pentru mine toate astea inseamna ca am un copil normal, deci cuminte :-D
Copila mea are 3 ani si e hiperactiva. De multe ori nu o pot convinge sa se linisteasca. Nici nu are sens sa incerc. Daca arunca pizza ca un frisbee asta e, mai sint si alte pizze.
Cu cit ii zic mai mult sa ia o pauza cu atit e mai agitata. Si eu la fel. La un moment dat e clar ca incep sa ridic vocea. Asa ca am invata-o ca de cite ori simte ca incep sa ma enervez sa-mi zica "daddy, calmeaza-te". Si asa expresie are pe mutrisoara ei si ridica din umeri ca si cind ar zice "nu e nici o problema!" asa ca ma pufneste risul si comand alta pizza si-i las un bacsis mai gras chelneritei. Si ea are copii si stie cum e.
Îngerul a strigat!
Am terminat "Reguli de Familie". Puteţi ajunge la document vizitând blogul meu.
Lectură plăcută!
Trimiteți un comentariu