luni, 9 martie 2015

Epopeea mamei bocănitoare din picioare pe aleile dintre pavilioane

Trec prin procesul ăsta al șaptelea an. Faza a patra- ridicarea certificatului de handicap, depunerea dosarelor, cinci la număr. 12:00.
 
Poarta. Bodyguard. Ce mă tot întrebați atâta? Handicap, rostesc cu efectul unui 'Sesam, deschide-te'. 'Sa nu parcați pe...', îmi strigă important în urmă.
 
Pavilionul H (ca-n Hush, Deep Purple, adică cu dragoste pentru soarele primăvăratic dorit și voioșie pentru soarele primăvăratic adorat, dar și pentru locul liber de parcare descoperit). Bodyguard cu 'buletinu'!' Un 'chiar?' construit pe mimica mea, altfel cuminte. Ridic certificatele, semnez pentru ele, 'am intrat în posesia a două certificate originale și a unei copii de evaluare' sau așa ceva, semnez, datez, mulțumesc în timp ce zâmbesc și ies cu indicația să le depun în pavilionul B. Sunt șmecheră, în drum spre B, mă abat prin pavilionul A, prevăzătoare, să copiez documentele obținute.
 
Pavilionul A, stare civilă plus un copiator și un domn drăguț care copiază în mod (semi)legal. Copiez documentele, copiez suplimentar actele de identitate, deja copiate îndestulător (cred eu) și păstrate grijuliu în mapă. Cinci lei cincizeci, la revedere.
 
Pavilionul B, fără bodyguard, precum precedentul (pavilion desigur). Anticameră, cameră, primesc două cereri și sunt invitată afară să le completez. Sunt (încă) veselă, chiar dacă ies din cameră și din anticameră mormăind, ușor nemulțumită că trebuie să ies pentru doar două minute dintr-o încăpere fără niciun alt client. Revin, doamna îmi capsează documente, copii, originale de două ori, mă trimite la etaj și mă atenționează să nu uit să le depun în pavilionul cu registratura, i-am uitat indicativul. Deasemenea să revin cu bilețelul pe care îl voi primi, pentru legitimație RATB. Plec și de la etaj cu al treilea set de documente capsate către registratură.
 
Pavilionul cu registratura. Bodyguard ce-și dă importanță. Primește din partea mea ignor total. Înregistrez cele trei seturi de documente, primesc în schimb un pătrățel de hârtie ștampilat și cu niște numere scrise pe el. Întreb despre permisul de parcare, aflu că trebuie să scriu o cerere de mână și să atașez o copie după buletin. Nu mai am.
 
Pavilionul A. Copiez în dublu tot ce găsesc act valabil în mapa mea, mă simt mai împlinită. Trei lei, hai, la revedere.
 
Pavilionul B, anticamera camerei de mai devreme, pentru legitimație RATB. O copie a certificatului de naștere, o poză, 'vai, ce mare e!' și-o strâmbătură dintr-o față bucălată și încruntată, nu, prea încruntată, și pătrățelul de hârtie de la registratură. Am tot ce-mi trebuie, îmi spun în gând și-mi simt o picătură de transpirație scurgandu-mi-se pe spate, pentru a cărei apariție mă felicit că mi-am lăsat haina în mașină. Încruntarea devine chiar mai cruntă decât era, pătrățelul de hârtie nu este cel așteptat. 'Mergeti la registratură și faceți o cerere!' Plec călcând apăsat, cu zgomot intenționat, prin culoarul lung, rece, pavat cu piatră alunecacioasa, larma pașilor, pe care holul o amplifică, îmi face bine, făcându-i enervării rău.
 
Pavilionul cu registratura. Bodyguard cu importanță, bineînțeles. Mențin ignor. Știți, aș fi înregistrat și cererea pentru legitimație RATB, dacă aș fi aflat că trebuie să o scriu. Accentuez 'dacă aș fi aflat'. O scriu liber sau există pretiparita, întreb, aflu că există o pro formă. Îmi dați? Nu, mi se răspunde sec și obraznic. Tac și aștept, apoi mi se spune că există la intrarea în clădire. Ajung la mâna bodyguardului, 'stiti cumva de existența ...?' Țipă la mine, e un pic răzbunător, dar îmi dă hârtia, pe care i-o smulg din mână, lăsându-l să mă bombăne isteric. 'Haida de!', zic și înregistrez încă două cereri lipite de alte două copii, după alte două acte de identitate, pentru care primesc, ghici câte, alte două pătrățele de hârtie cu ștampilă și numere.
 
Pavilionul B. Depun hârtiuțele, primesc altă hârtiuță și încruntarea, pe care o bănuiesc deja întipărită pe chipul femeii. Plec către

Pavilionul H, unde am parcat și nu-mi vine a crede că pot să plec. Am tentația să îmi ofer serviciile lucrătorilor din pavilioane, aș putea să transport cafele între clădiri și aș face-o foarte eficient. N-o fac totuși, rațiunea este mai puternică decât inerția. Așadar plec cu mapa ușoară. 13:20.


3 comentarii:

nicoleta spunea...

Dulce inertie...amara pentru tine insa. Am uitat cum e, dar citindu-te am retrait-o. Si stiu si pavilioanele...

MihaelaMaria spunea...

Nicoleta, amareala nu se mai simte ca altadata, a fost inlocuita de un gust salciu, fad, e ca o apa statuta pe care o bei, ce sa faci? :) Voi ce mai faceti?

Alexandra spunea...

M-am saturat de astia.