joi, 9 octombrie 2014

Urban walking

Mai sportiv decât oricând ar putea fi astăzi Horica, pun virgula și observ că virgulele mi se cer singure, ceea ce-mi abate ușor gândurile, de ce sunt virgulele atât de nestatornice în existența scriiturilor mele, de ce tocmai ele, aceste semne grafice simplificatoare, când scrierile-mi însele pretind, precum o fotografie cu grafism accentuat, simplitate în formă și conciziune în conținut, poate fiindcă, potrivit spiritului analitic, îmi revendic dreptul de a mă nega pe mine însămi, cine știe, așadar, ziceam, mai sportiv decât oricând s-ar putea simți astăzi Horica, după un antrenament început din nevoie și prelungit din plăcere, când ajunge pe terenul de tenis doar ca să nu își petreacă două ore în mașină, două ore zic, doar ca să nu, mai zic. Eu ajung astăzi, după aproape patru săptămâni, să parcurg drumul către școala fetei oarecum în mod automat, îmi face rău să-mi plâng de milă, de aceea nu-mi plâng de milă, ci aștept zile mai ferite de traficul urban nebun, apoi, în timp, timpul menționat mai sus, ajung să-i opresc băiatului jocul, cu gândul la lecții și școală. Mai comic ca oricând, astfel l-aș putea descrie pe Horia după antrenament în mașină, dar n-o fac, pentru că risc o nepotrivire cu realitatea, cert este că îmi descrie orele petrecute pe teren atât de savuros încât râd cu lacrimi la volan, totodată recunosc în stilul său de redare a întâmplărilor caraghioase acele caracteristici familiare ale povestitorului iscusit, finețe în observare, autoironie, farmec în exprimare. Îmi exprim iarăși, bineînțeles, îndemnul de a pune pe hârtie aceste întâmplări pline de haz, iar într-o implicită congruență primesc, bineînțeles, asigurarea că o va face, ca în continuare să depășim în fine ultimul semafor lung al dimineții. Până ceva mai încolo.
 
Îndrept mașina către centrul orașului, îi propun lui Felix, pentru că lecția de înot îi este amânată, să ne plimbăm pe străzi în așteptarea lui Kiti. Nu este cea mai fermecătoare seară de toamnă a Bucureștilor, umezeala zilelor care-au trecut este impregnată în caldarâm, bănci și aer, însă percep câteva grade în plus față de ieri, în plus suntem îmbrăcați potrivit amândoi. Dinspre Piața Victoriei zăresc clădirea înaltă a ASE-ului și țin să îi numesc băiatului piața care o ține, amintindu-mi fugar de uimirea pe care am trăit-o cu ani în urmă în fața ignoranței unor colegi de facultate, care, după câțiva ani de studenție în București, nu auziseră de bulevardul Magheru. Felix însă mi-o ia înainte, știu, mami, că e Piața Romană, iar eu zâmbesc mulțumită. Ne plimbăm pe străzi, băiatul își împinge adânc mâinile în buzunare, eu mă agăț de brațul său drept, iar înălțimea la care îl apuc îmi este absolut confortabilă, o observație ce mă ține amuzată cu gândul o vreme la ea, desigur, Felix îmi vorbește fără oprire, ajunge cumva la fenomenul polenizării, sunt surprinsă de jargonul său, înțeleg despre stamine, stigmat, ovar, ovul, discursul său e plin de patos, aflu că acestea sunt învățăminte de la viitorul său profesor de științe, continui să îmi păstrez uimirea vie, la asemenea fidelitate științifică nu mă așteptam. Ne oprim amândoi la o cafea și un croissant cu ciocolată, acolo sunt nevoită să scriu câteva mesaje importante, răstimp Felix desenează monede și străzi vechi pariziene, inspirat de fotogramele de pe pereții cafenelei, apoi ieșim la gura de metrou, s-o întâmpinăm pe Kiti, ce apare într-o desăvârșită potrivire cu sosirea noastră, ne îmbrățișăm încrucișat, îi mulțumim protectoarei lui Kiti și ne îndreptăm în trei către mașină.
 
Am răgazul, în ciuda iuțelii pașilor imprimate de copilă, să mă las copleșită de drag de ea, Kiti poartă haina ei tărcată, de zebră grațioasă, ciorapi deasemenea dungați, de astă dată în culoare, pantofi de-un verde blând în picioare și ghiozdanul balonat pe spate. O țin de mâna dreaptă, iar ea îl ține tot de mâna dreaptă pe fratele mai mic, suntem zalele asemănătoare ale unui lanț uman pestriț, uniți ne batem ritmul la unison cu cel alert urban. Înainte de a ajunge la mașină, ne oprim la un pub, eu- să cunosc pe viu o fată inimoasă, ei, copiii- să îi mulțumească pe viu acestei fete inimoase pentru darurile ei, bănuiesc că imaginea pe care o creăm împreună, lanțul acesta pestriț uman, acum ordonat în șir, urcând senin în spirală, treaptă după treaptă, în semiîntuneric, învăluiți în fum, este cel puțin stranie în context, nu pentru că împrejurarea n-ar fi ea însăși colorată, ci pentru că noi suntem chiar mai abitir decât atât.



Niciun comentariu: