vineri, 26 septembrie 2014

Unele zile sunt ca diamantele

Citesc pe bancă la soare, septembrie aduce timp prielnic cititului pe bancă la soare, Felix alunecă în spatele meu pe un zid înclinat ca pe tobogan, fiecare aterizare este punctată de o bubuitură zdravănă care mă sperie, n-ar fi prima oară dacă ar aluneca direct pe fund, nu mă pot abține de la a-i aminti inutil nici eu nu-i zic pe nume ce, când o tânără mamă mă întrerupe (întrerupe simplu, fără deranj), își dorește să afle dacă sunt chiar eu, se pare că am un breton vorbitor, da, sunt eu, avem o prietenă (eu) și o cunoștință (ea) comună, ce drăguț, schimbăm vorbe amabile despre copii, școală, stăm pe aceeași bancă, apare Felix din spate în fața mea, mânat de gelozie, ar dori să ne curme conversația, de aceea întreabă răspicat de ce nu abordăm subiectul câini în locul subiectului școală, pe bancă se râde, în dreptul băncii se oferă o îmbrățișare.
 
Unele zile sunt ca diamantele, nu ca cele de pe planeta lui Spotu-dinozaur, fiindcă alea sunt prea mari și prea fățișe, ci ca diamantele pământești, prețioase, dar rare și dureros de subtile uneori. Întâlniri neașteptate, recunoașteri, atingeri, mângâieri, toate într-o palmă, deschisă, ce-i drept. Zâmbesc mult și o fac cinstit, iar ăsta nu-i lucru puțin, fiindcă sunt nefotogenica, ies strâmb în poze, zâmbetul prin ochi mă trădează. Mă las cuprinsă de armonia spirituală de blândețe și bunătate a locului în care mă aflu și, deși zâmbesc, îmi amintesc de o altă îmbrățișare de armonie sufletească, cu care am fost mai demult dăruită, atunci cu multe lacrimi, dar prea multe revărsări mântuitoare trebuincioase. Unele zile sunt ca diamantele, zic, iar ca să pornim împăcați la culcare, acasă, stăm împreună aplecați peste doi bieți șoricei de câmp, prinși într-un șanț; reușim, din fericire, să îi salvăm, zic din fericire, desigur, pentru noi, pentru că ei, bieții, știu că nu se viețuiește simplu, altfel nu ar trăi atât de temători. Mulțumesc!



Niciun comentariu: