Eram studentă, făceam un curs de pediatrie în spital. Un băiețel de vreo 5-6 ani, însoțit de bunica lui, a intrat țopăind neîncetat în cabinetul în care mă aflam și și-a continuat țopăiala de-a lungul întregii consultații solicitate medicului. Mi s-a strâns inima în piept, freamătul trupului neliniștit m-a impresionat puternic. Urmărindu-l, sus-jos, sus-jos, sus-jos, am amețit ușor, știu sigur că am amețit. Nu pot să-i uit nici bunicii truda întipărită sec, nemilos pe frunte. Cum, Doamne, rezistă fără să cadă, cum, Doamne, îl mângâie când băiatul este necontenit în toate părțile? Aveam cam douăzeci de ani și nu cunoscusem până atunci atâta grijă și îngrijorare câte mă tulburaseră în numai douăzeci de minute. O lecție de douăzeci de minute cât una de douăzeci de ani? Bunica împreună cu băiatul-minge au ieșit apoi din cabinet fără să știe, poate, că au rămas în gândurile naive, speriate ale unei fete care-și tot pierdea din inocență.
Mi-amintesc de băiat astăzi, mai mult decât de bunica lui beteagă de osteneală, fiindcă nu îi pot număra lui Kiti nici zece secunde de ședere într-un loc. Ea nu țopăie decât când o provoacă Horica să țopăie, așa, fiindcă așa i se pare lui că-și merită sora lui recompensa, însă merge apăsat din loc în loc, ca o albină, iar comparația cu o albină este cât se poate de plastică, știu, căci tot urmăresc cu obiectivul o albină pe terasă și nici bine nu reușesc să-i focalizez șederea pe floare că-și ia zborul mai departe. Tot la fel și Kiti, iat-o plonjând între părinții ei în pat, dau s-o îmbrățișez, fiindcă este nespus de parfumată fata noastră oricând, ea zboară, în clipa următoare îl sâcâie pe Horica, cel căruia îi doresc să-și țină mereu blândețea cu care își iubește sora până și atunci când o ceartă cu of. Tot astfel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu