vineri, 25 iulie 2014

Pestrițe

Ajungem la finele zilei acasă. Cu Kiti ne întâlnim în parcarea mallului, o aduce Cătă, care ajunge și el în ultimele clipe înainte de închidere la centru, s-o ia. Kiti se mută cu naturalețe între cele două mașini așezate în paralel și oblic pe linia parcării așa încât să prindă ceva umbră deasupra capetelor, semn că îi este banală mișcarea. Mă simt ca într-o conspirație punctuală. În comparație cu Cătă, ce iese ușor șifonat din mașină, Kiti pare proaspătă în cămașa ei albă, vaporoasă, cu fluturași brodați și cu zâmbetul senin de pe chip. Un taximetrist dintr-o mașină bulgărească al cărei înscris ne avertizează ferm că vine din Russe ne privește suspect. Îmi imaginez că se plictisește, așteptându-și clienții sosiți la mallul bucureștean pentru o dupăamiază de pomină și dezmăț negustoresc, așadar îi înțeleg privirile insistente. O afacere nesănătoasă, darul de ziua lui Horica, ne zorește pe drumuri suplimentare, de parcă n-avem oricum destule. Ales cu grijă, laptopul pare să fie nu doar atât de performant cât are băiatul trebuință, ci și o achiziție financiar avantajoasă. Din păcate ecranul este ușor zgâriat, amănunt scăpat înainte de plată, iar în plus dă rateuri, se resetează din cauza plăcii video. Nu este de ținut, îl reclamam. Mă rog, reușim cu ceva adrenalină să returnăm laptopul și să obținem suma întreagă înapoi. Răsuflăm ușurați. Abia apoi ajungem acasă. La finele zilei, zic.
 
Ies cu Kiti la roșii. Sunt o mulțime aninate de tulpinile tot mai ramificate. Sunt verzi și cărnoase, pline de sevă, nici nu mă aștept să fie altfel după ploaia scumpă. Este al treilea an de când cresc roșii și încă nu sunt mulțumită pe deplin de felul în care le-am ordonat în dreptunghiul lor de pământ. Pe de altă parte, continui să învăț. Culeg o mână de roșioare roșii, le mănânc singură ca pe niște cireșe, Kiti le refuză. Băieții urcă la etaj să se joace. Îi aud, sunt pe holul larg, parcă special construit astfel ca spațiu de joacă. Felix mă anunță fericit înainte să urce că Horica se va juca cu el după ce termină de exersat ceva jazz guitar aflat astăzi la lecție. Aceasta  a devenit în ultima vreme o raritate, de aceea îi mângâi fericirea și uit de tema propusă de Felix pentru astăzi. Se joacă cu Lego și ceva dinozauri, în română, engleză și romgleză.
 
Îmi prepar o cafea la espresor. Mă gândesc la filmul de aseară, Dead Poets Society, un film adorat și criticat îndelung la momentul apariției sale, anul 1989, dar mai ales adorat. Este despre un alt fel de educație în școală, despre cum stârnește pasiunea pentru poezie în elevii săi de liceu originalul profesor de literatură engleză, Mr. Keating (Robin Williams). Acesta își îndeamnă elevii adolescenți să gândească liber, să fie ei înșiși, iar metodele sale neortodoxe de predare îl transformă nedorit și paradoxal într-un mentor spiritual cam egocentric și subtil autoritar. O mișcare riscantă. Este greu de crezut în viața reală că entuziasmul poate suplini studiul sistematic, asiduu necesar unei împliniri profesionale și spirituale sau că acesta este condiție necesară și suficientă pentru dezvoltarea unei gândiri critice, libere și originale. De văzut și de meditat.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Frumos filmul! Mi-ar placea asa profesori pt copiii nostri! (Doina)