Dovezi

Cele două intrânduri simetrice, adânci ale peretelui exterior al sălii mari țin în ele mai multe calorifere late și joase, acoperite cu două plăci solide din beton, căptușite cu mochetă, pe care copiii se relaxează și chiar ațipesc ca pe niște divane, de aceea chiar așa le numesc cu toții, divane. Kiti, urmată de educatoarea ei, își face apariția în sala mare prin cele două uși batante, pe care jucăușul Felix le tot desface din prinzatorile ce le țin lipite de pereți, se strecoară printre copii și tutori și își găsește un loc pe divanul dinspre intrare, mai bine zis, își impune voința de a-și lua locul obișnuit cu fermitatea care, se pare, o face respectată, unde se tolaneste cu un zâmbet ștrengar pe buze. În drumul țintă spre spațiul ei de relaxare trece cu privirea peste mine și, deși nicio tresărire nu-i modifică anatomia feței, am o tainică certitudine că știe că mă aflu acolo. Divanul se aglomerează, sunt și eu pe el, iar lângă mine un băiețel stă cocoțat în picioare și împrăștie cu gingășie de la înălțime pufuleți de pluș, pe care îi smulge dintr-un urs gigantic de jucărie. Două dintre profesoare ne stau și ele alături, iar vânzoleala iscată de ritmicele salturi ale copiilor desenează o perdea volatilă între mine și Kiti. Pauza se croșetează într-o cumpătată rânduială, ca un fular banal în mâinile harnice ale unei bunici, și tot ca acesta, în câteva minute este gata. Totuși, nu înainte ca fata să facă gestul. Deschid o paranteză să îmi amintesc de o întâmplare de pe când Kiti era foarte mică, atunci când gesturile ei stranii, excesive sau dimpotrivă, dureau, anume, de întâmpinarea unei doamne care ne ajuta cu curățenia și cu copiii, aceasta observând nesimțitor că Kiti nu se bucură când mă revede, un fapt de altfel limpede în ochii unui străin, însă nu atât de vădit pentru mine, mama ei. Închid paranteza. Iat-o așadar astăzi pe Kiti, cum se ridică deodată din încolăceala în care-și ține trupul, cum se întinde cu totul până-n vârful degetelor și cum dă ea deoparte perdeaua mișcătoare dintre noi, pentru a-mi atinge fin brațul, apoi a mă apuca poruncitor și a mă aduce lângă ea, parcă mustrandu-mă pentru nenaturala mea reținere și arătându-mi că îi sunt orice-ar fi datoare cu o întâmpinare. Bineînțeles că mă năpustesc asupra ei într-o îmbrățișare iluminatoare, ea părăsind divanul în pas ferm cu chipul imobilizat într-un zâmbet reconfortant, iar eu rămânând să-mi savurez tainica si, iată, confirmata certitudine.