Am aterizat singur la Londra, m-am învârtit năuc prin aeroportul ticsit de oameni și mi-a venit să-mi plâng de milă. Nu m-a mirat slăbiciunea mea și nici nu m-a făcut să-mi pierd cumpătul, fiindcă de o vreme încoace am înțeles cum funcționez, cum reușesc să-mi duc trăirile de anxietate: când mă cuprinde chinuitor vreo panică, încep prin a mi-o duce cu intensitate înspăimântătoare, însă curând o trec prin filtrul rațiunii care îmi dictează o atitudine fatalistă, ce mă face să-mi spun cu ceva ironie, 'eh, soarta', moment în care, surprinzător, panica dispare. Așadar mi-am spus și acolo, în vâltoarea nemaiîntâlnită într-un asemenea loc, 'eh, soarta', și într-o clipă am uitat că nu știam de ce mă aflam singur la Londra și că îmi venea să-mi plâng de milă. Mi-am cercetat buzunarele în căutare de bani și, din fericire, am dat de niște bancnote potrivite locului și, fără să îmi pun problema cum au apărut acestea în buzunarul meu, mi-am îndreptat pașii ghidat de semnele cu Heathrow Express către poarta de ieșire din aeroport. Urma să ajung la gazdele mele din Londra în jumătate de oră.
Am ostenit de încărcătura singurătății mele în lumea străină și largă, așa că, cerându-mi iertare gazdelor mele, niște necunoscuți, o femeie tânără și un bărbat asemenea, prieteni ai unor prieteni de-ai unchiului meu, m-am retras în spațiul strâmt și întunecat al unei cămăruțe inimaginabil de mici, ce ținea curajos în ea cât de multe lucruri putea, un pat scurt, denivelat și rece, acoperit de o lenjerie septică, o masă înaltă și îngustă, deasupra căreia părea că abia se ține un raft la fel de îngust cu câteva cărți, un taburet și un ghiveci cu un cactus iritat. Am ridicat cearșaful de pe patul deșănțat odată cu un val invizibil de praf, a cărui prezență s-a materializat în gustul și mirosul de acreală emanate, și l-am întors optimist cu dosu-n sus, mai degrabă ca un gest menit să-mi tranchilizeze obsedanta teamă de boală, decât ca unul conștient de eventualele și concretele beneficii ale lui. M-am aruncat în pat îmbrăcat în hainele de pe mine și m-am strecurat înapoi în lumea adevărată a prietenilor mei, chiar dacă am făcut-o în familiarul și liniștitorul spațiu virtual al internetului de pe telefonul meu inteligent.
M-am trezit transpirat în toiul nopții, terorizat de spaima că mi-am petrecut orele dinainte de a adormi conectat la 3G. Am ridicat tremurând telefonul de pe jos, unde alunecase, și am căutat setările. Transpirația a înghețat deodată pe mine, fiindcă devenisem conștient de faptul că utilizasem conexiunea 3G. Am apelat nesăbuit steluță unu doi trei diez, însă, aflându-mă într-o țară străină, mesajul care mi-a apărut pe ecran, deși familiar, era ambiguu și sec, la fel ca mintea mea obosită de la începutul nopții, cum am putut? Mi-a venit în minte imediat teroarea, panica, pe care, bineînțeles, am pornit a o somatiza explicit și dureros, din cap, prin inimă și până în vârful încălțat încă al picioarelor. De data asta n-am mai reușit să-mi stăpânesc emoția paranoidă imediat, căci, în ciuda faptului că eram convins că tot fatalitatea mă adusese în postura de fiu risipitor, știam că până ce nu voi avea ocazia să mă destăinui, să-mi mărturisesc păcatul, nu voi găsi cale de împăcare. Atunci am auzit trei sunete binestiute, primisem un mesaj pe telefon, care m-a anunțat că datorez companiei de telefonie trei bilete dus-întors București-Londra, cu British Airlines, informație care a reușit cumva să-mi domolească tumultul sufletesc, fiindcă știam deja la vârsta mea că aflarea tipului de penitență impusă vindecă oarecum o părticică din frământarea în care incertitudinea te înghite.
La scurt timp după acea noapte de coșmar, mi-am întâlnit părinții, în fața cărora m-am pocăit de-adevăratelea, recunoscându-mi inconștiența de a utiliza serviciul 3G în străinătate. Mama, ca de obicei, m-a îmbrățișat și m-a asigurat că toți suntem supuși greșelilor, din care este musai să învățăm, iar tata, tot ca de obicei, a ridicat protector și iertător brațele în aer și m-a îndemnat, ușor mustrător, cu vocea de iubire să mă cațăr în brațele lui, așa cum făceam și când eram mic și speriat. Desigur, eu am respirat pe deplin după astă vreme tulbure pentru mine, și m-am cocoțat în brațele sale, gândindu-mă cu un soi de mulțumire încrezută, eh, soarta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu