marți, 11 februarie 2014

Jurnal de bord. Kiti

Pregătirile. Pe nesimțite, din punctul ei de vedere, întrucât se întâmplă într-o bună și suficient de încăpătoare dimineață, cât Kiti își vede de treburile de la școală. Am grijă să o avertizez, atenție, urmează o călătorie, însă nu insist, așa cum nu insiști despre viitor, când îi vorbești unui copil mic, eminamente un receptor al timpului prezent.

Plecarea. Fără timpi de gândire, lamentări sau proteste, nu că acestea ar fi locul nostru comun, ci pentru că se pot strecura uneori printre momentele de trecere de orice fel. Așadar fără, plecarea fiind programată imediat după orele de la școală ale copiilor. Doar picioare înghețate.

Drumul. Lung, din trei bucăți, străbunica întreabă îndreptățit, cât de minunat este locul pentru care călătorești șase zile, ca să te bucuri doar cinci de el, iar noi preferăm să zâmbim, ce știi tu, bunico? Copila călătorește în mașină între mine și bunic, rezistă exemplar, n-are timp de plictiseală. Nici noi, ceilalți, Kiti este foarte amuzantă când, excesiv de iubitoare, îl trage pe bunic de păr și își mai exersează pe el lovituri din "arta mâinilor goale". Cum se întâmplă adesea, drumul devine mai lung la întoarcere. Evident, nu doar pentru ea. Acum, câteva ruperi de nori peste starea de acalmie. Totuși, fără furtuni. Deasemenea fără cizme în picioare.

Cabana. Ca de fiecare dată, acomodare instantanee, mereu surprinzătoare. Kiti cucerește intersecția perpendiculară a canapelelor din camera de zi, în colțul respectiv își găsește reperele pentru o poziție echilibrată a corpului ei în spațiul nou. Fără perne decorative. Locul devine, pe măsură ce trec orele, tot mai sigur, îl cercetează și îl găsește confortabil în mai multe zone. Nu se întâmplă la fel în decorul rustic din afara casei. Kiti refuză cu obstinație să mai iasă, priveliștile montane feerice îi sunt accesibile numai prin fereastrele casei în mare parte din timp, dar și nemijlocit, doar pentru câteva zeci de minute zilnic, când o aruncăm pur și simplu afară. Încetează să protesteze deîndată ce reușesc (cu greu) să îi aduc haina pe ambele brațe. Este pragul ei de încăpățânare, care, odată trecut, ne permite să îi oferim cizmele spre încălțare. Pornește la plimbare senină, ca și cum nimic n-ar fi împiedicat-o să colinde bucuroasă străduțele liniștite și curate ale orășelului alpin. Nici ea, nici bunicul nu poartă căciuli, deși bunicul tot încearcă să o țină pe a lui pe cap. Renunță după ce i-o zboară Kiti în mijlocul drumului. Nu înțelegem prea bine, dar ne supunem. Fac o paranteză să spun că necesitatea supunerii noastre în fața capriciilor fetei are costuri, uneori dureroase, de exemplu atunci când începem să ne simțim evitați. Preferăm să ne delectăm cu partea bună din asta, în cazul de față, comicul situației.

Timpul. Curge în paralel cu limpezimea cerului de început de februarie. Senin în cea mai mare parte. Începe să se simtă un vânticel de nord abia către ultima zi, dar afară este tot mai cald, pe pârtiile de schi apar curajoși în tricouri. Soarele strălucește încă și în casă, doar din când în când o ciupește. Este timpul. Tragem ușor de el, însă când o strânge, pare că i-ar fi foame. De aceea are comportament compulsiv la masă. Timpul pentru a porni către casă sau pentru o bucată de chec. De fapt, alegerea nu este alegere. Se înțelege de ce i se rotunjesc obrajii și burtica. O ținem relativ bucuroasă, la asta participă și băieții.

Acasă. Acasă este acasă, ca în home, sweet home. Slavă Domnului!






Niciun comentariu: