Nu este încă zece dimineața, iar noi suntem acasă. Ningea în București acum o oră, chiar ningea peste capetele noastre neacoperite. Noi nu purtăm căciuli, cel puțin nu o facem în preajmă lui Kiti, se convinge iarăși de asta Felix, căruia Kiti îi atinge ochiul cu degetul, supărându-l. Supărat, Felix aruncă vorbe injurioase, se descarcă. Devine calm, dar rămâne încă în sinea lui înciudat, ceea ce îl determină să fie negativ, ne spune că urăște două cuvinte, 'șepte' și 'fes'. Se strâmbă, îngână un posibil rostitor de 'buna ziua, am șepte fesuri, șepte fesuri' - dizgrațios. Horica se întoarce către el să-l mângâie, dar râde într-un fel îndoielnic, de aceea Felix îl reașază în poziție cu un 'esti un bleg ochelarist'. Kiti râde mulțumită, nimeni nu poartă căciuli, nici fesuri, iar noi nu suntem șepte. Așadar avem motive să ne veselim. Ne veselim. Felix coboară cu greu din mașină, are prea multe de tras după el. Îl urmărim cu duioșie cum aleargă către intrarea în școală, ce scump e! Mașina are încă trei pasageri, dintre care unul testează cele trei locuri libere din spate, nu știe la care să se oprească. Îl ajut eu, strigându-i, Kiti, rămâi acolo. Kiti încremenește pe scaunul din portbagaj și-mi aruncă ocheade prin oglinda retrovizoare. Ajunge la școală cu spirit bun. Își face impecabil automatismele de sosire, nu zice nici pâs. Apoi zice pâs când cere apă, fetele o aud și apar din alte încăperi. Bună dimineața, Kiti! Pa, pa, Kiti! Plec cu Horica spre casă. Ninge ceva mai abundent în București.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu