De-ar fi pereții precum fantezia de copil, n-ar exista cocioabe pe Pământ

Poveștile au început să răsară pe pereți, nu mâzgălituri, nici linii sau puncte, ci povești întregi ce se înghesuie să iasă din vârfurile cariocilor lui Felix, ce veselie să-ți decupezi povestea după propriu-ți plac, dinozaurii nu trebuie să rămână triști în enciclopedii, ei pot să aibă castelul lor, să își sădească floricele colorate, să-și țeasă cuiburi, chiar s-o facă, apoi să își invite desenatorul în castelul lor, dacă vor. Cu seninătate de copil, să plasmuiesti un ocean peste drum de castelul dinozaurilor, dar să fie unul învolburat de furia balenei ucigașe de la Ikea, ce va sta într-o continuă pândă între două lumi, cea 3D și cea 2D, pentru a te mânca cu carioca cu tot, în timp ce tu plutești în derivă pe creștetul valului uriaș. Și tot așa, căci nu s-au umplut încă pereții de povești, de-ar fi pereții nemărginiți precum fantezia din poveste... Apoi să nu te surprindă nicio iminentă rătăcire- cum ar fi poveștile fără ele- întipărește-ți cu simboluri născocite un alfabet tainic, eliberator în spatele draperiilor trase, acolo și doar acolo îți este puterea miraculoasă, mă rog, dacă ignorăm, cât suntem încă în poveste, forța creatoare a minții tale esențial libere de prejudecăți.