Este bicicleta mea,
cum lesne se poate vedea
și mi-a fost tare dor de ea!
Am încălecat, hopa, pe șea,
dar asta s-a simțit abia
cu-o seară după ziua-cea,
știți voi, bla-bla.
Ruptă de șale, bicla mea,
abia-abia de mai călca
pe dâmburi, piatră de mărgea,
și tare țeapănă stătea,
nici că-i păsa,
așa părea,
de fapt, sunt sigură că ea,
adică bicicleta mea,
în sinea ei cum gâfâia
de parcă-n mii ea se rupea,
căci o durea,
pe bătrânica, bicla mea.
Iar eu, în adorația mea,
desigur, pentru bicla mea,
de dragul de-a o revedea
și tot așa,
am gâdilat-o doar un pic
cu un pupic,
apoi cu pletele în vânt,
era să o pun la pământ
sau ea pe mine, c-am suit
pe ea c-un gabarit,
desigur, depășit.
Dar, să mă revanșez,
o fac vedetă, stai de vez',
căci am de gând să atașez,
pe lângă bluza ecosez
a soțului în care crez
și a copiilor cu obraji frez
și neobez',
fotografie de francez,
ce poate fi și de englez
sau olandez,
să vezi și să nu crez',
dar chiar mă angajez
aicea să marchez
o mică odă s-o-nrobez
(dar sper să nu o enervez),
ca azi și pe vecie
să-mi fie
doar mie
etern o bucurie
și, sigur știu că știe,
o poezie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu