marți, 3 iulie 2012

O altfel de dictatură

'Tu nu ești stăpâna noastră! Noi nu suntem sclavii tăi!', a strigat deodată Horica, punându-și în strigătul ăsta toată disperarea, revolta, neputința, iscate de strania dictatură a Catincai.

A instaurat-o insidios, subliminal, la început făcându-ne să pară doar o glumă nevinovată sau, poate, chiar așa a început, ca o glumă simpatică, urmând ca în timp, poanta ei să se metamorfozeze într-un gest perfid, intenționat. E extraordinar de interesant mecanismul necunoscut, greu de intuit, determinant al acțiunilor ei dictatoriale, oare care îi sunt rațiunile, oare cauza lor are caracterul autoritar pe care începem să îl percepem tot mai neplăcut?

Intrăm în mașină. Toate zilele intrăm în mașină, în general, diminețile. De parcă ar conta! Eu sunt șoferul, stau în față, copiii sunt pasagerii, locurile lor sunt în spate. Unu, doi, trei, de îndată ce ajunge în mașină, am spus de îndată, chiar asta vreau să zic, Kiti se descalță în grabă, viteza descălțării nu se potrivește, în schimb, se echilibrează cu viteza mică cu care se încalță înainte să ieșim pe ușa casei sau pe orice ușă, după care încălțămintea zboară, da, zboară, către parbriz, apoi aterizează pe undeva. Ne-am instalat, pornim. Kiti s-a instalat, pornește. Să ne cerceteze. Cu toții cunoaștem normele impuse: nici o șapcă sau alt fel de acoperământ nu se poartă pe vreun cap, nici o agrafă mai elegantă sau mai puțin elegantă nu trebuie să țină vreo șuviță a vreunui păr, nici o pereche de ochelari nu se va agăța de vreo ureche (sau două), nu se va admite nici o excepție pentru purtătorii permanenți de ochelari, nici un obiect nu va ocupa scaunul sau scaunele rămase libere, scaunele sunt destinate oamenilor și numai lor. Acestea sunt regulile ei de comportament în călătoriile cu mașina, ale Catincai, pentru noi, familia ei. Sau pentru voi, cei care, în condițiile devoalate în cele de mai sus, ați îndrăzni să pășiți la noi în mașină. 

Teroarea este maxima în special în spate, mai ales pentru Horica, acest copil miop, căruia, mai nou, i se refuză dreptul de a vedea clar drumul parcurs, dar momentul este deopotrivă extrem de caraghios, pentru că imaginea unei Kiti atât de neînduplecată și de în control pentru a evita posibilele rebeliuni este caraghioasă.

Deocamdată îndurăm, avem resurse pentru a îndura, căci plan bun pentru o lovitură de grație nu avem.Suntem dominați de o voință ce e întrupată misterios, din senzații și frustrare, din nevoi și neliniște. Îndurăm fără să fim lași, nu toate umilințele vin din lașitate, îndurăm pentru că acum asta ne e singura cale. Și râdem, doar bine zice Horica, încă nu ne-a obligat să renunțăm la urechi sau nasuri. 










2 comentarii:

Anca spunea...

Foarte frumos scrii. Te citesc de ceva vreme, dar nu am îndrăznit să-ți spun că mă regăsesc în ceea ce spui și-mi place tare mult CUM spui.(azi m-ai atins cu "nu toate umilințele vin din lașitate")
Cu admirație, Anca

MihaelaMaria spunea...

Multumesc, Anca, e un sentiment placut sa aflu ca oamenii vibreaza pe aceleasi unde cu mine. Te mai astept!