E dimineață, nicicând în timpul unei zile sufletul nu mi-e mai limpede. Nopțile, ce preced diminețile, sunt reculuri în transformările continue pe care le suferim, vezi bine, așadar, de unde vine limpezimea dimineții, e ca și cum, scăpați de sub presiunea crescândă a zilei înspre noapte, ne trezim însănătoșiți, cu percepție ușoară, neaglomerata asupra lumii noastre proxime. De fapt, orice încetinire voită sau întâmplătoare a ritmului circadian este premisă pentru alinare, pentru vindecare.
E dimineață și zâmbesc, copilul mic se depășește pe sine în lungime, într-o hiperextensie vivace de deșteptare, ce îl împinge cu totul din patul lui chinuit la trup, rămas fără zăbrele, dar îmbogățit la suflet, cum altfel să-i arate împlinirea dacă nu prin amintirea bună a atâtor copii pe care i-a tot ținut în timp. E adevărat, să crească copilul afară din pat e un proces desfășurat în zile, nopți și zile, nopți, mai scurte sau mai nesfârșite, însă nefiind antrenați să îi percepem copilului mărirea, ne trezim perplecși adesea în fața evidentei, implacabilei noastre deveniri. Perplex în fața unei certitudini, iată esența naturii umane, iată dominația emoției asupra rațiunii. Să zâmbim uimiți în fața autodepășirilor copiilor noștri, iată un secret al fericirii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu