Când ții frica în brațe, mai crești cu un centimetru

Horica înoată de mult, încă din clasa întâi, acolo, la școala unde el a învățat, materia înot făcea parte din materiile de bază ale primei clase. De atunci încoace, Horica înoată, dar o face în ape mici, cu adâncimi testabile cu propriul picior plus un vârf întins. Așadar îi era frică de adâncimi. De adâncimi, nu de adâncuri, pentru că, paradoxal sau, poate, fără legătură, ci doar fiindcă lumea minții sale avidă de cunoașterea mediului marin este largă și permisivă, ne povestea și ne povestește cu atâta pasiune despre incursiunile sau , mai bine, imersiunile sale exploratorii în ape sărate, încât nu l-ai vedea pe Horica în apă, mai rezervat decât un scafandru antrenat. Dar nu-i așa că pentru fiecare temere, ce ne răvășește și ne tulbură conștiința cu fiecare apariție, căpătăm câte o șansă la reflecție și autocunoaștere? Iată că și Horica, poreclit recent Danezul, datorită abdomenului său alb-sidefiu, pe care și l-a etalat în fața băieților din tabăra în care se află, deci iată că și el a fost acum, cu ocazia rememorării sentimentului de frică de adâncime, suficient de atent la țipetele șoptite ale conștiintei sale, atât de pătrunzătoare i-a fost introspecția, încât a depistat rădăcina temerii sale, acolo, în adâncurile proprii de data asta, încât a izolat-o din haos și i-a dat drumul pe fundul piscinei, căci în întunericul fundurilor apelor se pierd toate fricile noastre până la urmă.

De aceea trebuie să îi respectăm strigătele entuziaste cu care ne-a întâmpinat aseară pe amândoi, mamă și tată, 'am scăpat de frică! am scăpat de frică!', deoarece efuziunile sale au o semnificație mult mai bogată decât cea simplă, la îndemână, a gestului în sine de a înota în larg, ele au valoare sfântă de destăinuire. Să îi respectăm, să îi iubim pe copii și să spunem un mulțumesc pentru darul destăinuirii!