marți, 31 iulie 2012

Acoperișul apelor

Am înotat și-am înotat, până la acoperișul apelor am ajuns! Asta este metafora lui Felix și este tare frumoasă și inspirată, întrucât și fauna marină are o casă a ei, iar casă fără acoperiș nu prea întâlnești. Dar acoperișul apelor, adică suprafața mării, este situat exact la nivelul podelei pământului, a podelei casei noastre, ca să vezi și un alt nivel de diferențiere a vieții pe Pământ.

Săptămâna pe insulă este aproape încheiată, nu simt încă prea intens gustul amărui al tristeții cu care ne despărțim mereu de mare, iar ăsta este un privilegiu al mamelor în a căror grijă se lasă trei sau oricâți copii, cu ale lor hăinuțe și jucării de strâns, pietricele și scoici de împachetat, întrucât în felul ăsta ele nu au timpul necesar pentru eliberarea melancoliei prin celulele lor ușor deshidratate de vara caniculară. Dar copiilor nu le alungi ușor tristețea, ea construiește în sufletele fragede, alături de celelalte trăiri, inteligența lor emoțională, abilitatea esențială de a trăi o viață armonioasă, de aceea nici nu mă străduiesc prea tare să o înlătur, ci aleg doar să îi mângâi pe creștete.

De ce e marea cu apele ei sărate atât de minunată? De ce simțim mereu cu acuratețe chemarea ei? De ce ne fascinează și ne cucerește cu misterele adâncurilor ei? Și ce o face tainic irezistibilă? Să fie oare amintirea sfântă și adânc încrustată a întrupării noastre originare? Să fie oare acoperișul apelor matca ce ne-a hrănit primordial și încă ne mai hrănește? Aș putea să-i pun întrebările lui Felix. Doar este cel mai proaspăt produs al apelor familiei noastre!

Niciun comentariu: