Exercițiu de deferență

Scuză-mă, puiul mamii, fiindcă am fost rea astăzi dupăamiază, când am strigat la tine pentru că m-ai călcat pe pantofi, dar am fost obosită și mi-a fost greu să mă concentrez. Mi-am cerut scuze în fața lui Felix în timpul ritualului nostru de seară, dezbrăcat, cântărit, spălat pe dinți, duș, pijama, noapte bună, chiar simțisem oboseala mai accentuat decât în alte zile, poate trezitul prea matinal, poate împingerea somnului de noapte prea în noapte sau poate doar o zi mai aglomerată pentru minte și trup. Timpul băii de seară ar putea fi timp de relaxare și chiar așa și este deseori, însă există și seri prea grăbite, care nu îmi plac și nu îi plac nici lui, în care activitățile noastre se succed amețitor.

'Scuză-mă' face bine ambelor părți, e un lucru bine știut și este, tehnic, foarte simplu de spus, dar, paradoxal, este dificil de experimentat. Încep cu mine, căci eu sunt omul mare din poveste, iar omul mare are mai multe premise decât omul mic să pornească acest exercițiu. Să-l numim exercițiu de deferență.

Să analizăm: acțiunile mele au consecințe, ce, uneori, sunt reprezentate de afectarea persoanei din fața mea. Dacă afectarea nu este percepută, fie din cauză că cel afectat îmi ascunde asta (se întâmplă rar când persoana din fața mea este un copil), fie pentru că îmi lipsește stropul de empatie necesară, atunci e cvasiimposibil să mă 'repar' cu un 'scuză-mă'. În schimb, dacă nivelul meu perceptiv îmi permite să conștientizez că acțiunea mea a lezat într-o anumită măsură pe cineva, atunci sunt exemplarul potrivit pentru practicarea exercițiului deferenței.

Dar cum fac acest exercitu, dacă nu am destul antrenament pentru el în spate? Cum pot să rostesc cele două cuvinte, dacă descleștarea maxilarelor întru acest scop pare un calvar? Și cât de dăunător este pentru imaginea mea de om mare, educator, părinte?

Ei bine, nici un exercițiu de acest fel din lume nu se găsește întipărit, nealterabil în genele noastre de ființe sociale. Iată un punct de plecare favorabil pentru fiecare dintre noi, oricât de multe sau puține antecedente am avea, iată perspectiva fericită a lipsei dependenței capacității noastre de învățare a acestui tip de comportamente față de înzestrarea noastră genetică. Așadar ne aflăm la o linie de start de învățare necompetitivă și larg permisivă oricărui doritor de participare, ceea ce, iarăși, dă acestui tip de exercițiu o culoare optimistă.

Nu uitați, sunt în punctul în care știu că l-am afectat pe omul de lângă mine, hai să-i spunem micuțul, ca să reduc din generalizare. Așadar mă aflu într-o postură ingrată, o postură de agresor, hai să recunoaștem, ridicol, dată fiind diferența de mușchi și experiență dintre noi doi, părți ale exercițiului. Rațional, eu nu vreau nicicum să îl agresez pe micuț, dar o fac, nu discut aici de ce, și tot rațional, aș vrea să îmi repar greșeala intenționată sau neintenționată.

Cum îmi descleștez maxilarele pentru 'scuză-mă'? Ei bine, încerc să mă pun în pielea celuilalt și să analizez posibilele efecte pe care le-aș simți din acea poziție, ignorându-ne dimensiunile. Astfel, 'scuza-mă' are efect paliativ, întrucât conectează intim cele două persoane, care împart la un nivel extrasenzorial starea sufletească dăunătoare. 'Scuză-mă' împacă, o dată, pentru că vine după conștientizarea rolului meu de agresor, pas important în orice vindecare, iar a doua oară, pentru că arată celui agresat empatie, iarăși, o abilitate crucială pentru iubire.

Dacă acest test de empatie pare greu, se poate încerca în sens invers: se forțează împotriva voinței, pentru început, emiterea sunetelor și silabelor ce alcătuiesc expresia în discuție, urmând ca, pe măsură ce repetăm exercițiul, să observăm că forța necesară rostirii cuvintelor este tot mai diluată, iar crisparea, tot mai șters resimțită. Este un exercițiu indicat persoanelor care doresc să învețe, însă care nu au obișnuința exprimării libere a emoțiilor lor, a celor nefamiliarizați cu faptul de a fi empatici și de a dărui. Precum un fragment muzical, care îți creează senzații auditive repulsive la prima ascultare, dar pe care ajungi să îl apreciezi de-a dreptul armonios, plăcut, după ascultarea lui repetată, la fel se întâmplă și în cazul nostru, capeți o ușurință binecuvântată în rostirea expresiei de deferență. Mai mult decât atât, calea nervoasă, ce duce către centrii nervoși impulsul rostirii lui 'scuza-ma', după o acțiune agresoare, se bătătorește, deci solidifică, cu fiecare repetare a pașilor propuși, astfel încât pe viitor, succesiunea agresiune-'scuză-mă' se va produce firesc, neforțat.

Dar cât îmi poate dăuna personalității mele de om mare recunoașterea slăbiciunii mele? Evident, nici o clipă, ba, din contră. Din nou, acceptarea este primul pas în vindecare, iar extrapolând, introspecția, care nu poate fi decât sinceră, este fundația dezvoltării mele personale. Iar eu vreau să mă cunosc și să mă îmbogățesc spiritual.


Apoi, nu încape nici o îndoială, omul mic din ecuația mea găsește alinare, recunoaștere, respect în gestul meu de scuză, iar ca bonus pe termen lung, găsește în mine, omul mare care vrând-nevrând educă, un exemplu de imperfecțiune umană și, totodată, speranța de perfectibilitate.

În cazul nefericit în care te-am afectat cumva cu textul meu, în primul rând te asigur că am făcut-o fără voia mea, iar în al doilea rând îți spun umil: scuză-mă!