Prima dată să râd

Bună dimineața! Am fost odată ca niciodată, da, da, ca niciodată, o femeie tânără, aveam douazecisiceva de ani, și, cum trecusem prin viața asta pământeană mai mult decât două decenii deja, mă împovărasem de-alungul anilor, așa cum firesc, dar un firesc social, nu unul natural, se împovărează oamenii, cu un set specific de prejudecăți, în care, binenteles, credeam orbește și după care mă ghidam cu strictețe și seriozitate. Mai ales seriozitate.

Hmmm, cu gura mereu strânsă într-un botic de veveriță îmbufnată, cu fruntea deformată sub o încruntare cvasipermanenta și căzută peste ochii îndreptați preocupat către asfalt, cu întreaga mimică sugerând încordare și îngrijorare, cam așa mergeam și alergam pe diverse soluri, cu diverse dosare de rezolvat în brațe. Până într-o zi frumoasă de vară. Atunci când, într-o mică pauză de prea-seriozitate (eram totuși sobră și reținută, să fim serioși) datorată primului meu născut, așa-zisul Leu, cu 'l' mare, care, de când a apărut în lumea noastră serioasă distrugea continuu și cu seninătate regulile în care credeam si ridurile de încordare de pe fețele și inimile noastre, ale părinților lui, deci în acea frumoasă zi de vară, când i-am oferit Leului însetat un pahar cu apă și îndemnul sever, cum îi șade bine unei tipe sobre, 'BEA APA!', acesta a luat ghiduș paharul cu apă între mâini, ne-a zâmbit larg cu toți dinții disponibili, puțini la număr, a respirat adânc și tacticos, și, boem, ca artistul creator, a rostit calm și clar următoarele patru cuvinte, memorabile și revoluționare: 'PRIMA DATĂ SĂ RÂD'.

'Prima dată să râd', auzi ce grăiește un copil însetat cu paharul plin cu apă în mână! 'Prima dată să râd', hmmm, păi dacă el poate, nu ar trebui să putem și noi, cei mari, serioși și competenți? Așa m-am mustrat în minte atunci și, cu o voință silită, am forțat prin boticul meu nemulțumit un zâmbet. Ca prin farmec, boticul s-a pierdut printre mușchii mimicii încordați de data asta într-un zâmbet larg, fruntea s-a descrețit, ochii au început să vadă verde și albastru. Zâmbetul mi-a topit armura gravă, reducându-mi dimensiunile și îndulcindu-mi unghiurile astfel că m-am făcut mică-mică cât leușorul meu, care s-a amuzat chiar mai tare văzându-mă atât de neobișnuit de mititică.

Sunt o fată norocoasă. Fiul meu mi-a deschis ochii mari și, brusc, am văzut cu ei mai limpede. Nu că n-aș fi văzut până atunci, de fapt, acum îmi dau seama, vedeam imagini în două dimensiuni, ca la televizoarele de acasă. După 'prima dată să râd”, care nu doar mi-a relaxat încordarea, dar mi-a înfățișat încă o dimensiune a spațiului înconjurător, am înțeles că expresia unei vechi prietene de altă naționalitate, emisă ca urmare a unei inflamații oculare, și anume, 'nu mai văd pe ochi afara', chiar capătă un sens. O parafrazez și spun: din acel moment, am început să văd pe ochi afară. Mulțumesc.