Optice

Ieri scriam că e timp pentru lecții și mă refeream la băieți, astăzi a venit și vremea lui Kiti. Așadar lecții de dimineață, Alina aproape că a crezut că a mai scris câte ceva în vacanță, atât de plină de entuziasm s-a aruncat cu creionul în mână asupra foii de hârtie. De fapt nu a scris deloc, singurele activități 'scolare' pe timpul celor două săptămâni, două or fi trecut?, au fost puzzle-uri, mai mari, mai mici, dar, mai ales, mai mari, de câte 100 de piese. Și vorbirea, bineînteles, asta chiar e lecție pentru Kiti, căci greu îi mai e să deschidă gurița, de cele mai multe ori trebuie să o momim cu câte ceva ca să o facă.

Asta cu momeala îmi amintește de aproape-obsesia lui Horica pentru pescuit, pescuitul teoretic cu predilecție, căci de patruzecisiopt de ore stăm amândoi cu nasu-n telefon, doar-doar o suna, așteptând un telefon de la cineva, nu știm cine, dar știm că face parte din echipa responsabilă cu abonarea la revista Aventuri la pescuit, pentru care cu grație am dat un sms de douăzeci de euro. Și zicea că va suna, dar trece și a patruzecisinoua oră chiar acum și tot degeaba, dezamăgirea și îngrijorarea crește pe de o parte implicată în proiect.

Și, pe când Kiti își dezmorțea degetele pe creioane colorate și buzele pe vorbe prețioase sub bagheta dirijoarei Alina, băieții, mai dezmorțiți din fire decât surioara lor, fredonau împreună cu mama lor, adică subsemnata, în drum spre a consulta oftalmologul lui Horică, balada Let it be, a lui Paul McCartney, pe care Horică s-a angajat să o aducă live și în camera noastră de muzică de acasă. Și, ca să nu existe consens general nenatural între toți ăștia din mașină, Felix s-a împotrivit entuziasmului meu și al fratelui său și a declarat răspicat că lui nu îi place rockul, ci că preferă muzica clasică de căței. Am râs. El doar ne-a îngânat, 'ha, ha, ce să zic!'. Asta e doar o vorbă, acolo, o expresie, de fapt Felix știe ce să zică și zice. Sau dacă nu știe ce să zică, află odată cu noi pe măsură ce zice. Deci zice.

De exemplu, imediat după, a zis o continuare a poveștii cu Spotu-dinozaur, trebuie să știți că poveștile cu Spotu-dinozaur sunt întotdeauna continuări ale altor povești spuse sau nespuse, așadar se făcea că ei doi se plimbau pe niște tancuri de armată, de parcă tancurile sunt și de agrement, și urmăreau hoți, hoții, la fel ca armele, sunt tot mereu în poveștile lui, hoți ce fugeau de polițiști într-o Dacie veche, veche, veche, dar descurcăreață din moment ce a scos zadarnic ditamai tancurile din garajele armatei, făcându-i pe cei doi eroi-prieteni, fiul nostru și Spotu-dinozaur, să părăsească monștrii motorizați și să încalece puștile lor ca pe niște cai zburători fantastici și să prindă răufăcătorii. Și așa mai departe.

Altfel, ochii lui Horică văd și mai de aproape, așa cum de altfel ne-am așteptat, și o să vadă bine-bine prin alte două perechi de lentile noi și altă, doar una (din două), ramă schimbată din necesitate, dar ce ramă! După o mică criză a mea, provocată de intenția exagerată a lui Horică de a-și alege o ramă mare și neagră și lată și complet nepotrivită cu fața lui de băiețel finuț, criză amplificată, fără legătură cu motivul izbucnirii, de comportamentul stupid-arogant al unei fetișcane, vânzătoare într-un magazin, Horică, împăcat acum și convins și de către optician de imensitatea gafei estetice pe cale să o fi produs, a ales, într-un acord desăvârșit cu gustul mamei sale, o ramă Ray-ban cu memorie, fie vorba între noi, sper să fie o memorie de elefant întrucât ramele anterioare s-au deformat ajutate de neglijență și de sora aparținătorului, nicicum de la sine, așadar, rame cu memorie care îi schimbă surprinzător fizionomia, din tip Harry Potter, în tip intelectual sexy. Hi, hi, ca și tu să știi.