5 minute in 437 de cuvinte

Mimica destinsă îi fluidifică trăsăturile. Îmi amintește de mimica dintre trezie și somn a bebelușului căruia, cu trecerea delicată a unui singur deget dinspre înaltul frunții, spre rădăcina nasului și mai departe către proeminența bărbiei, îi ștergi magic orice tensiune musculară perceptibilă și imperceptibilă, lăsându-l în somn folositor.

E o căprioară neajutorată înaintea leoaicei înfometate de căprioare fragede și visătoare. E timp prielnic pentru atac. Profit de momentul prețios de relaxare și mă transform într-un iepuraș neputincios. Sunt abilă, reușesc să o păcălesc, așa că ajung să mă lingușesc în brațele ei, îmi ține capul în poale, așa ceva nu s-a mai văzut pe lume. Suntem doi iepurași, boticurile noastre se ating și nasurile se adulmecă mișcându-se ritmic. Îi e teamă de fericire, îmbrățișările ei sunt sincopate, privirea căprioarei fuge, dar revine. Nu mi-e teamă de fericire, îmbrățișările mele o sufocă, ochii mei lucesc prea tare, o orbesc, ai senzația. Însă mi-e teamă că devin leoaica ce-am vrut să fiu. Sunt lacomă, gingășia te poate înnebuni s-o strivești. Nu mușc cu dinții, dar mușc cu privirea, cât de crudă pot să fiu de-mi mai vine și să râd?

Deschid ochii și ies din pădure. Hipersensibilă la contactul fizic strâns și de durată, Kiti îl acceptă cu intermitențe, așadar îmbrățișările ei sunt fulgerătoare. Ceea ce îi poate lungi îmbrățișările este predictibilitatea, și anume faptul că știe la ce să se aștepte. Ritualul nostru de noapte bună se încheie mai nou cu o îmbrățișare prelungă. Ea devine prelungă doar pentru că îi amintesc la câteva secunde că aș vrea să continue să mă îmbrățișeze. Astfel contactul fizic cu mine crește ca durată. În afară de predictibilitate, un alt aspect pozitiv pentru învățare, poate nu neapărat astfel pentru personalitatea lor, în cazul copiilor cu autism este faptul că răspund la anumite cerințe în condiții bune sau mai puțin bune ale stării lor de spirit și fizice, ei devenind complianți prin natura intensivă a terapiei aplicate lor. Îmi vine să clipesc.

Căprioara blândă și bună îmi întoarce la cerere fiecare sărut, dar mimica ei oglindește anxietate. Nu renunț ușor, nu mă blamați, am o sete neostoită de primit și numit dragoste explicită din partea ei, astfel că închid ochii, strâng din dinți și risc, sunt o jucătoare înrăită. Numai că pariez cu tot trupul pe îmbrățișările mele și...pierd. Ea nu mai e căprioară de mult, e leoaică și, cu brațele ei lungi și neașteptat de puternice, mă aruncă într-o mișcare subită direct la pământ, acolo unde aterizez destul de amuzată pentru ditamai echimoza pe care, din cauza durerii ascuțite, știu că o voi purta câteva zile mai departe.

Sunt o jucătoare împătimită și durerea pierderii potului celui mare nu înseamnă nimic pe lângă bucuria jocului. Momentul glorios al atingerii prelungi nas pe nas a meritat fiecare firicel de sânge extravazat pe coapsa mea dreaptă. Sunt o mamă nebună și pasională. Așa ca tine.


(sursa foto2)