O strig pe nume, îi dirijez pașii, vino sus, la tine în cameră. Rareori este nevoie de a doua strigare, de obicei este promptă, se ridică și pornește. Mă întreb, apare asta din caracterul ei, dependent poate, din prea mult antrenament pentru complianță sau pur și simplu din nevoia adâncă de respectare a rutinilor vieții? Fără să pară să o intereseze răspunsul la întrebarea mea, Kiti se arată în cadrul ușii camerei ei, camera din mijloc, căci mijlocul este locul ei în cercul nostru familial.
E seară în toi, noaptea e încă departe, e vreme tihnită pentru dezmierdări, dialoguri calme și domoale, pentru mărturisirea iubirii. Zilele trec nebune, cu ușurință și nepăsare față de impresiile și emoțiile noastre, mecanismul în care suntem angrenați funcționează insensibil la intermitentele și iminentele noastre ruperi de ritm, iar noi, printr-un reflex (anti)evoluționist de supraviețuire, cuibărim toate aceste crâmpeie de simțire într-un colțisor de suflet neostoit. E, așadar, seară, e vreme pentru ușurarea sufletului meu de mamă.
Copilul cu trup armonios pășește moale înspre mine, nu-i aud pașii, are pernuțe pe tălpi, dar îi percep respirația și glasul aspru cu care mă atenționează, am sosit. Sunt pe jumătate intrată în dulapul ei de haine, ornat geometric, de aceea, odată cu întoarcerea mea, sunt surprinsă de postura curioasă a capului ei. Acesta este aplecat în flexiune maximă și sprijinit prin obrazul stâng de umărul de aceeași parte. Sunt surprinsă, dar nu sunt îngrijorată. Kiti, cu capul oblic pe corpul drept, înfățișează mimica cea mai firească cu putință. Contrastul este amuzant. Ea nu se vede, e de o seriozitate sfântă, ar trebui să se vadă ca să aibă o măsură a propriului ei ridicol postural. Oare există în conștiința ei însușirea morală de autoironie? Nu caut conștient iar răspunsuri, ele îmi apar singure, deseori ca urmare a intuițiilor și experimentelor mele spontane.
Stăm față în față, de fapt, față anterioară în față anterioară, vă reamintesc că fața fetiței s-a deplasat în plan frontal spre stânga, ieșind totalmente din planul sagital al corpului. Mă frământă geometria asimetrică a corpurilor noastre, ca atare compensez nepotrivirea prin poziționarea excentrică a propriului meu cap, aplecat spre dreapta, atingând umărul drept cu obrazul de aceeași parte. Devenim un grup straniu, acum privirile noastre se contopesc drept una într-alta. Surpriză! Kiti se vede în oglindă. Kiti uită de seriozitate. Kiti pornește într-un zâmbet, apoi începe să râdă. Binenteles că și oglinda îi râde, jocul de-a și cu oglinzile este adeseori comic. Jucându-l, ne dă în vileag închipuirile despre noi, ne schimbă percepțiile.
Kiti îndreaptă capul și continuă să râdă. Capul meu e încă aplecat. Lui Kiti nu îi mai convine asimetria, așa că îmi împinge capul cu mâna spre locul lui firesc. Suntem doi oameni cu capul pe umeri, ne-am câștigat dreptul la intrarea în rutina imuabilă a serii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu