Suntem două statui clipitoare

Cum zărim parcul arătându-se de după colţul unei case, grăbim paşii cu gândul să ne aruncăm amândouă pe bancă, ea, pentru că asta face în faţa băncilor, scaunelor, paturilor, se aruncă, iar eu, cu lăcomia de a mă posta nemişcată pe bancă, întru eliberarea de întreaga inerţie acumulată în zeci de minute de 'mers' cu maşina, inerţie ce-mi ţine şi cea mai profundă celulă într-o vibraţie abia perceptibilă de care, cu nerăbdare, aştept să scap. Fiind o oră înaintată a dupaamiezii, suntem obosiţi toţi trei, copiii doi mici şi cu mine, trei ce ne detensionam după aproape o zi în parcul din apropierea şcolii lui Horica, acolo unde ne petrecem o jumătate de oră aşteptându-l.

Suntem în faţa băncii libere, ne aşteaptă. O salutăm, înclinându-ne cu recunoştinţă. Evident, ne aruncăm pe ea. Maimutel renunţă la smiorcăielile provocate de trezirea destul de brutală din somnul-fulger de maşină şi, chiar dacă nu mai e cu fundu-n sus, atacă topoganul în sens invers. Kiti, lipită afectuos de mine, ia o poziţie statuară foarte convenabilă mie, poziţie potrivită cu statutul ei de domnişorică în toi, şi anume, picior lângă picior, acoperite până spre genunchi de fusta evazată, braţe delicat căzute pe lângă corp, spate drept sprijinit de bancă, privire discretă înspre jocul celor doi copii din centrul cercului descris de băncile părculeţului. Eu, lipită afectuos de Kiti, iau, la rândul meu, poziţia statuară prea-dorită acum, spre asfinţitul zilei, poziţie potrivită cu statutul meu de mamă în toi, şi anume picior lângă picior, acoperite până spre genunchi de fusta evazată şi tot la fel mai departe. Formez împreună cu Kiti un grup statuar deplin liniştitor pentru noi însene, suntem operă de artă clipitoare, 'mamă şi fiică relaxându-se' ne intitulăm.

Când starea de repaus opreşte şi ultima celulă din vibraţie, se cere puţină mişcare, ah, ce nestatornic e omul, ca atare îmi simt degetele doritoare de o atingere moale. Degetele-mi găsesc imediat doi obrăjori rotunzi şi moi în care se afundă nestăpânit, aceştia reacţionează înroşindu-se nedureros, garantez pentru asta, deoarece mă încred orbeşte în sensibilitatea vârfurilor degetelor mele. Sunt îngâmfată, dar cum aş putea să nu-mi cred degetelor de mamă intens tactilă?

Devin iarăşi eu însămi, eu, cea într-o cvasi-continuă vânzoleală, Kiti îşi menţine starea 'stana de piatra'. Îmi place starea asta a ei pentru că pot să o privesc pe îndelete. Îi admir bucăţică cu bucăţică din chip, nu găsesc nici măcar un centimetru pătrat în faţa căruia să strâmb din nas şi, de data asta, nu mai sunt îngâmfată. Îi recunosc fiecare pătrăţel luminos de chip, îi mângâi pe rând pătrăţel după pătrăţel. Mă opresc în faţa ochilor ei umbriţi desăvârşit de gene de teamă să nu cad şi mă ascund cu laşitate în spatele obiectivului telefonului meu.

Copilul mic, întors de mult din starea fundu-n sus, continuă să cucerească topoganul de jos în sus, iar Kiti stă stană de piatră. Eu mişc necontenit degetele dând clic după clic cu zoom pe ochii ei, ce clipesc încăpăţânat. În apropiere sună un clopoţel.







gsbhrwjned,