vineri, 3 iunie 2011

Mănânci in silă, deci exişti

 Recorduri: să începem cu cel mai mare copil şi, poate, record, Horica. Ieri, bătut propriul record.

Ora 18:30, la masă, alături de frate şi soră, ambii mai mici. În faţa fiecăruia, banală, ţărănească şi, de ce nu, gustoasă, mâncare-ghiveci de legume pasate cu furculiţa pentru fiecare în parte de mama vegetariană convinsă.

Ora 18:40, Kiti îşi termină mâncarea din farfurie şi începe să-l pândească pentru început pe fratele mai mic. Spre disperarea nemancaciosului nostru Horica ce îşi suflă în barbă, n-am eu norocul lui Felix. Mai trec 10 minute, termină şi Felix tot din farfurie, se ridică şi pleacă. La joacă. Kiti rămâne pe baricade, nu se ştie niciodată de unde sare norocul. Îndrăznesc să îmi arunc privirea în farfuria lui Horica, au trecut totuşi cel puţin douzeci de minute, am şi eu dreptul acum să sper, dar rău fac, chiar şi eu mă crucesc, mâncarea din farfuria lui Horica este tot mai multă pe măsură ce mănâncă din ea. Iată un subiect de poveste pentru copiii mofturoşi şi nemancaciosi, se făcea odată ca niciodată că un băieţel firav şi palid refuza orice gustare oferită de mama lui, plângând şi implorând, 'nu vreau să mănânc, pot să mă ridic de la masă?', iar mama lui se perpelea de supărare de fiecare dată când băieţelul făcea asta, obosise de mult să îl mai roage, haide, dragul meu, încă trei linguri, şi nu mai găsea în ea nici cea mai mică putere de convingere. Venise chiar cu soluţia să îi încarce farfuria cu mai puţină mâncare doar-doar o mânca şi el mai uşor. Până într-o bună zi (aici puteţi folosi expresia într-o frumoasă zi de vară, dar nu e obligatoriu), când, aflat ca de obicei în faţa farfuriei cu mâncarea cea mai delicioasă din întreaga lume, pentru că, am uitat să spun, de când se născuse băieţelul mofturos, mama lui absolvise muuuuulte cursuri de perfecţionare într-ale gătitului, primise acum doi ani chiar şi un premiu de excelenţă pe care i-l înmânase nimeni altul decât Jamie Olivier în persoană, şi toate astea numai pentru ca să îl determine pe micuţul mofturos să mănânce mai mult şi mai cu poftă ca să se facă mare şi puternic aşa cum s-au făcut ceilalţi copii din sat. Aşadar, în acea zi, băieţelul stătea trist la masă cu farfuria de mâncare în faţă şi, cu furculiţa în mână, mai lua o dată la cinci minute câte o îmbucătură, pe care o mesteca, şi o mesteca, şi o mesteca. Resemnat, ştia că mâncarea din farfuria lui se va termina odată şi-odată, aşa cum se termina de fiecare dată aşa că mesteca şi mesteca cu încetinitorul în continuare, pierdut în gândurile lui hrănite cu aer şi apă rece. Dar, aşa cum v-am spus, mama căutase şi căutase de mii de ori să creeze mâncarea perfectă pentru fiul ei, până când, iată că descoperise reţeta magică. După această reţetă, mama găti o mâncare fantastică, aceasta nu era doar desăvârşită din punctul de vedere al senzaţiilor gustative oferite, însă avea proprietatea să se genereze singură în permanenţă pe măsură ce băieţelul mânca din ea. Astfel încât cu fiecare furculiţă luată din ea, mâncarea se înmulţea, crescând în farfurie. Însă baietelul, resemnat şi plictisit cum l-am lăsat, ştia că mâncarea din farfurie se va termina până la urmă, aşa că atâta vreme cât se afla la masă, timpul lui stătea în loc, gândurile lui hrănite cu aer şi apă rece oboseau să se mai producă, de aceea mesteca, şi mesteca, şi mesteca, cu încetinitorul şi fără vlagă. Numai că faptul că timpul lui stătea în loc era de fapt doar o iluzie, întrucât mâncând el alene şi mâncând din mâncarea magică inepuizabilă, se făcu noapte, apoi începu o nouă zi, o nouă noapte şi tot aşa până când băieţelul deveni băiat, iar furculiţa cu care începuse el să mănânce din mâncarea fermecată rămăsese mult prea mică pentru dimensiunile pe care le căpătase băiatul. Mă rog, de aici  povestea poate urma mai multe căi, de exemplu putem zice că băiatul îi vedea zi după zi prin fereastra din faţa mesei, unde el nu mai contenea cu mâncatul, pe prietenii lui jucându-se şi bucurându-se de copilărie, ceea ce i-a dat prima oară o motivaţie puternică să se străduiască din răsputeri să mănânce mai repede ca să se bucure alături de ei, iar forţându-se să mănânce mai repede, a observat că mâncarea fermecată începe să piardă din magie şi să se împuţineze. Sau altfel.
 
 Dar să revin la recordul lui Horica, aflat inca, după o întreagă oră, în faţa amărâtei de tocane, Felix între timp a alergat zece ture în jurul casei, a escaladat de şapte ori biblioteca şi a citit trei cărţi, iar Kiti, mare amatoare de gustări şi furtişaguri din farfuriile comesenilor, a cedat până şi ea şi s-a retras în camera de joacă să-l sâcâie pe tati. Eu mi-am făcut de lucru prin bucătărie, m-am înarmat cu răbdarea cea mai răbdătoare din întreg universul şi l-am asistat şi descurajat pe Horica în dorinţa lui de a-şi bate propriul record. N-am reuşit să îl descurajez, m-a descurajat în schimb el pe mine clintind şi cea mai răbdătoare răbdare din întreg universul, însă m-am consolat ceva mai târziu când, plângându-mă la tati lui Horica, acesta m-a asigurat că cunoaste vinovata pentru situaţie, si anume o genă îndărătnică, întrucât el însuşi, pe când era copil, nu găsea ceva mai respingător pe lume decât mâncarea.

10 comentarii:

Irina spunea...

asa e si Ilinca mea, greu cu mancarea

MihaelaMaria spunea...

Irina, si daca n as vedea de la ceilalti doi ca se poate... Banuiesc ca e la fel si la voi. Tot inainte! :))

zoozie spunea...

cred ca toti copiii au cate o perioada cu farfurie fermecata. in familia mea eu am avut-o cel mai mult, vreo 20 de ani. Dar o imprumutam cu drag si altora.

Te consumi prea mult.

MihaelaMaria spunea...

zoozie, stai, ca n ai inteles, eu nu seman nicicum cu mama din poveste, ma mai ambitionez insa din cand in cand sa l vad ca goleste farfuria. de altfel, pt ce am spus mai sus sta marturie mancarea oferita copiilor, un fel de deliciu suprem (ei, nici chiar asa) si anume tocana de cartofi, ha ha hA?

si noi l am avut pe frate meu mofturos in familie, mai dar nu era chiar asa...

Simona spunea...

Sa stii ca am si eu o problema in sensul asta - cand vreunul din copii imi spune ca nu-i place "aia", uneori nu am forta necesara de convingere, tocmai pentru ca imi aduc aminte foarte bine cand eram copil ce greata imi provoca respectivul aliment... si atunci cum sa-i explic copilului ce bune e, cand o armata de bunici si parinti nu au reusit sa-mi explice mie, cel mai cooperant copil, ca acel aliment e bun intradevar...
Vestea buna e ca la un moment dat trec si fazele astea, si evolueaza. Nu vrei sa stii in ce directii, dar cert e ca evolueaza :-))))
Va tinem pumnii :-)

MihaelaMaria spunea...

simona,asa am auzit si eu de la tati, ca e o faza trecatoare, el sustine ca s a apucat de mancat la 14 ani!!!:)) eu, in schimb, mancam tot ce mi puneau ai mei in fata.

taticash spunea...

... si nu ma mai pot opri...

Ceska777 spunea...

De obicei cel mic e mofturos, nu?
Eu asundeam pe unde puteam orice fel de carne-gaza e carnivort inrait. Am descoperit mancarea de fasole verde abia dupa ce 20 de ani am ignorat-o....si facea bunica-mea o mancare de fasole verde dupa care isi lingeau toti nepotii degetele cu care inmuiau paine in zeama ramasa in farfurie......acu salivez cu gandul la.......mancarea de fasole verde si ma tot mir cum de am evitat-o atata vreme. Si in copilarie daca ma intrebai ce imi doresc sa mananc raspundeam fara gres: cartofi pai!

Simona spunea...

Si eu am descoperit o gramada de mancaruri bune cand am ajuns in casa prietenului meu de pe vremea respectiva (acum sot de ceva vreme), cand aveam 21 de ani si mi-era rusine la masa sa spun ca nu doresc vreun fel de mancare. Ocazie cu care am constatat ce buna e fasolea, orezul si inca alte un milion de lucruri pe care inainte n-as fi pus gura nici de frica. Problema mea cea mai mare e ca mananc cu ochii, daca nu-mi place cum arata mancarea, nu prea intra pe gat oricat de buna ar fi... Si copiii mei fac la fel :-(

Aurelia spunea...

Sa facem un top al mofturosilor?! Glumesc desigur, dar ne incadram perfect cu una bucata fetita mofturoasa in persoana Flaviei. Dar nu trebuie sa o critic, caci de curand a descoperit supa cu galuste ca fiind cea mai buna mancare!!! Cred ca as putea sa-i dau la nesfarsit supa si piure si nu s-ar plictisi. Ne luptam insa cu altele!