Opus-ciornă

 Mâine, ziua şcolii. Nici măcar nu ştiu câţi ani împlineşte, poate aflu totuşi după aproape cinci ani de când îl găzduieşte pe Horica. Pesemne că şcoala mea s-a născut în vacanţă, eu nu îmi amintesc de o astfel de aniversare în copilăria mea, pe de altă parte e de înţeles, eu vin dintr-un oraş modest, deci fără fiţe-n cap precum capitala. Aşadar e ziua şcolii, vom avea un program încărcat cu 'bunatati': muzică de mai multe feluri cântată profesionist sau mai amatoristic de elevii şcolii, scenete din piese de teatru celebre sau scrise de autori nu prea cunoscuţi, în limba română şi engleză, poate şi alte limbi, apoi o festivitate de premiere a copiilor ce au obţinut rezultate bune la olimpiade şi concursuri şi, binenteles, multă distracţie pentru copii. Ziua şcolii este întâmplător sau strategic foarte bine aleasă, este debutul sfârşitului de an şcolar, este startul pentru libertatea de exprimare vestimentară, jos uniformele, este începutul verii, bucuria copiilor.
 
 Şi familia noastră, precum şcoala lui Horica, pregăteşte o aniversare, Kiti schimbă în curând prefixul sau, corect, începe cu prefixurile. În câteva săptămâni Kiti va număra zece primăveri trecute cu tot felul de trăiri, mai bune, mai rele, mai ascuţite, mai rotunde, mai albastre sau mai roz şi cu multă dragoste din partea familiei şi a prietenilor ei. Dar asta mai târziu, n-am plănuit să iasă acum la iveală, doar s-a nimerit şi potrivit cu contextul aniversar. Căci aşa scriu eu aici, ca într-un jam session, mai bine, mai prost, mai neinspirat sau mai inspirat, de mai departe sau de mai aproape. Se pare că îmi vin astăzi multe contraste în minte, de fapt nu e prima oară când gândesc antonimic, contrastele îmi plac pentru că îmi deschid perspectiva şi nu mă închid pentru perceperea nuanţelor.
 
 Horica scria teme la masa din sufragerie. Felix încerca să-i capteze atenţia cumva. A ales modalitatea sigură, directă, fără menajamente. I-a trosnit un pumnişor cu valoare de pumn direct în ureche, neaşteptat, dureros, scandalos de mişeleşte administrat. Horica l-a primit, nici nu avea cum să-l refuze, a venit prea fulgerător, dar s-a supărat pe fratele mai mic. L-am înţeles, dar l-am şi mustrat totodată pentru lipsa lui de reacţie în faţa acţiunii distrugătoare subite, referindu-mă la inabilitatea lui de anticipare şi nicidecum la reacţia la pumnul primit. Şi-au aruncat cuvinte grele unul altuia, supărarea a rămas în Horica până dimineaţă când Felix l-a îmbrăţişat sincer, iar Horica l-a îmbrăţişat iertător. Acum sunt din nou prieteni buni, până când oare?