Când n-am soluţie, plâng

 Nu ştiu ce a supărat-o într-atât încât să plângă cu lacrimi reale aproape tot drumul până acasă. Mai ales cu cât am lăsat-o zâmbind în faţa şcolii de dimineaţă şi am aflat că nici cât a învăţat nu a părut neliniştită sau iritată. Eu în faţă, la volan, ea în spate, lângă frăţiorul ei mic. Am fost poate singura conducătoare auto din Bucureşti care şi-a dorit semafoare cu roşu aprins cât mai mult ca să îi pot ţine mâinile în mâinile mele, să o mângâi pe picior, să îi şterg lăcrimioarele de pe obraji. I-am vorbit, am întrebat-o ce o supără şi fiindcă nu mi-a răspuns am izbucnit în plâns. Şi, surpriză, când m-a văzut aşa plângăcioasă, a zâmbit, apoi a râs de-a binelea. Şi eu am râs, cu plânsul încă în ochi. Dintr-o slăbiciune i-am reconstruit zâmbetul.