Accesoriul nostru preferat

 Ne plac şepcile. Sunt confortabile, se mulează perfect pe curburile craniene, protectoare, ne apără de vânt, soare, ploaie, şic, sunt confecţionate din materiale diverse şi colorate, ce mai, sunt adevărate accesorii cu roluri multiple. Cui plac şepcile? Nouă ne. Ca atare, plac. Băieţii, cel puţin, le poartă pe cap trei sferturi de an, zi de zi, după chiloţi si sosete reprezintă cel mai îmbrăcat obiect vestimentar. A început sezonul şepcilor sau, mai potrivit, s-a încheiat vacanţa şepcilor, ura! Kiti, ea nu poartă şapcă decât în caz de forţă majoră, de exemplu un caz de forţă majoră este când o prinde ploaia în drum, fără glugă sau umbrelă şi, binenteles, ea sau cine o însoţeşte are o şapcă în plus. Există oameni cu extrasepci. Nu credeţi? Noi suntem unii. Deci Kiti, deşi nu poartă obişnuit şapcă, adoră şepcile. Veţi crede că exagerez. Probabil că aşa şi este, ok, nu le adoră ci doar le agreează. Este ca şi cum ne-ar bucura aroma cafelei proaspăt preparată pentru promisiunea gustului amărui-dulceag ce ni-l oferă o cană de cafea fierbinte. Asta pentru că, să presupunem, poate ştiţi, sunt ghidată în acţiunile mele de un spirit analitic bine dezvoltat ca atare iau în calcul diverse variante posibile de desfăşurare a vieţii concrete încercând să fiu exhaustivă, aşadar să presupunem că Kiti stă în maşină, regulamentar, pe bancheta din spate şi tot aşa cum se cuvine, legată cu centura de siguranţă (amănunt neinteresant însă necesar de transmis întru păstrarea unui tip de ordine interioară paranoidă ce mă caracterizează), stă încadrată de fraţii ei, aha, băieţii cu chiloţi şi şepci mai mereu, evident în contextul acesta, cu şepci pe capete. Şi precum aroma cafelei te atrage ca să o guşti, la fel şi cozorocurile (sau cozoroacele) şepcilor celor doi fraţi o ademenesc pe Kiti să le cucerească. Ceea ce şi face mai ales când se află într-o stare de graţie, atunci când zâmbeşte şi râde, când se uită atent şi urmăreşte sau când pur şi simplu ne iubeşte necondiţionat. Aseară, în drum spre casă, Kiti-plină de veselie, maşina-plină de veselie, e inutil să menţionez că sunt cele mai fericite clipe cu şi fără copii, pusă pe şotii, Kiti, mare fizic, mai mare decât fratele mare pe care îl domină fizic şi ,nu rareori, chiar mai mult decât atât, îl 'ataca' neaşteptat cu o mişcare agilă de felină, nu degeaba i-am zis pisicuţa, inhatandu-i şapca şi aruncându-l cu nasu-n poală pe Horica de îi sar ochelarii de pe faţă. Horica, cocoş bătrân şi mândru de 11 ani, se înfurie că e impulsiv, nu contraatacă că e blând dar se smiorcăie spre autoritatea absolută a momentului respectiv, adică mama lui, eu, mama. Kiti, cine o poate deranja în bucuria jocului ei, să recunoaştem, destul de brutal, râde nevoie mare. Hi hi hi şi de peste drum de Kiti, adică din stânga ei. Aha, eşti şi tu acilea, vin' la baba să te pape, zice cu ochii ageri spre Felix, fratele mic sau fratele pradă-sigură pe care îl ia de cozoroc şi îl aruncă în pod ca pe o muscă, hihihi, adică îl mişcă uşor în scaunul de maşină dar piticului îi place la nebunie să-l scuturi, la propriu, numai să nu fie altfel decât pentru joacă. Asta duce la creşterea nivelului de zgomot pe unitate de stat cu fundul în maşină peste limita admisă şi încă nu suntem toţi în maşină (tati nu-i cu noi) deci oricum am fi avut voie în plus. Zgomot de râs, normal, că râde cea cu ideea, Kiti, râde cel căciulit, Felix, râde şi celălalt sapcalit, ăsta mai ales că nu e el cel jumulit şi râde şi şoferiţa, că doar n-o plânge de data asta!
 
 
 Aşa că vedeţi voi de ce nouă ne plac şepcile aşa de mult încât să le punem pe capetele băieţilor aproape la fel de des ca pe chiloţii dumnealor?