Amintiri din vis

 Am visat-o pe Stephanie, tundea iarba. Era tare frumoasă grădina lui Stephanie. Îngrijită şi frumoasă. Şi ăsta nu era un lucru simplu căci avea trei copii înafară de grădina ei, şi ei, îngrijiţi şi frumoşi. Stephanie era un om crescut şi educat să iubească şi să aprecieze lucrurile frumoase. De aceea tot ceea ce interacţiona sau se intersecta cu Stephanie se învăluia de o lumină frumoasă, căpăta o strălucire misterioasă şi greu de explicat, devenea pur şi simplu mai frumos sau mai frumoasă. O urmăream fascinată pe Stephanie din umbra gardului meu, gard lipit de al casei în care ea locuia, o urmăream cum îşi transfera energia vitală cu generozitate florilor, ierbii şi copiilor ei dragi şi din locul în care mă aflam îi puteam simţi chiar şi parfumul franţuzesc delicat ceea ce mi se părea straniu întrucât nu îmi puteam explica raţional cum o mireasmă atât de fină şi discretă poate înghiţi atâtea alte arome pregnante ale naturii şi să rămână la fel de uşoară şi neinfluenţată. Stephanie era o femeie cam la treizeci de ani, frumoasă, cum altfel, roşcată cu părul moale şi strălucitor, tenul alb, atât de alb cum nu am mai văzut, curat, fără pistruii comuni roşcatelor cu ten alb, şi cu trăsături ale feţei şi curburi ale trupului impresionant de dulci şi de bine proporţionate. Dacă ar fi să o descriu pe Stephanie într-un singur cuvânt sau două aş spune despre ea că era întruchiparea feminităţii absolute. Atâta armonie degaja printr-un simplu gest sau o privire decorată de zâmbetul ei fermecător, de fapt prin întreaga fiinţă a ei! Mă simţeam pur şi simplu electrizată de aura pe care o împrăştia Stephanie. Aşa că nu vă puteţi închipui deznădejdea şi îngrijorarea pe care le-am trăit atunci când am văzut-o într-o bună dimineaţă in grădina ei cu un aer mohorât şi preocupat şi fără seninătatea obişnuită a feţei! Ţinea în braţele ei albe şi armonioase mânerele metalice şi imense ale unui monstru de maşină de tuns iarba pe care o plimba neconvingător şi cu gândurile departe dinainte înapoi pe covorul verde. Mi-am dat seama că i se întâmplase ceva pentru că, deşi tot frumoasă, lui Stephanie îi lipseau în dimineaţa aceea aura, zâmbetul, limpezimea. Eu nu îndrăznisem până atunci să îi vorbesc sau să îmi adun atâta curaj încât să îi atrag şi să îi susţin privirea îndreptată înspre mine, de aceea când am strigat-o pe nume nici măcar eu nu am auzit strigarea. Mergând resemnata inspre casă, am auzit de sub huruitul brutal al maşinii de tuns iarba un suspin sfâşietor care mi-a îngheţat mersul şi mi-a suprimat resemnarea. M-am întors din drum şi fără raţiune am strigat-o pe Stephanie. M-a auzit pentru că s-a oprit din tuns şi s-a întors către mine. I-am zâmbit timid iar ea a izbucnit în plâns. M-am trezit din somn speriată. Unde şi ce mai face oare Stephanie?