Azi, Kiti

 Mă gândeam azi că, aşa cum este ea, Kiti a crescut şi îşi petrece mai mult timp în afara casei, are colegii ei la şcoală, are prieteni noi la grupul unde socializează de săptămâna asta, are şi prietenele ei mai vechi care se rotesc în programul ei după un ritm destul de constant astfel că nu e deloc bulversant. Miercuri seara, plecase de la 8 dimineaţa de acasă, am mai văzut-o după ce am lăsat-o la şcoală abia spre şapte seara, venea frântă de oboseală acasă, fetele îmi spuseseră că şi aţipise puţin în metrou, şi spre bucuria mea era capabilă încă să ne zâmbească. S-a spălat pe mâini şi s-a aşezat la masă, pe locul ei din mijloc, m-am aşezat lângă ea şi am mitraliat-o întrebare cu întrebare automat, vroiam să ne împărtăşească din noua ei experienţă de la grupul de socializare. Nu ne-a dat foarte multe detalii însă ne-a transmis pe canalele doar de noi cunoscute multă veselie materializată prin zâmbete şi pupici ca răspuns la fiecare întrebare. Felix, care ne-a însoţit la masă, s-a distrat şi el copios pentru că Kiti răspundea mereu prin câteva cuvinţele, un zâmbet dar mai ales cu înclinarea capului spre mine astfel ca obrazul ei, bucălat după vacanţa alături de Bicu, să atingă buzele mele pregătite cu câte un pupic binemeritat. 
 
 
 Şi nu doar atât, Kiti chiar e o adevărată domnişoară, nici nu mai îndrăznesc să  privesc spre hainele pentru 9-10 ani, ieri, de exemplu, i-am cumpărat o pereche de blugi de 13-14 ani pentru care mi-am făcut griji până ce i-a încercat acasă şi am constatat că îi sunt potriviţi, aşa de strâmţi îmi păreau a fi pentru Kiti. Iar dacă pantofii pe care îi cumpăr de-acum pentru Kiti pot fi la fel de bine şi ai mei şi invers ăsta e un motiv de bucurie pentru mine întrucât prea multe haine în dulap mă enervează dar prea mulţi pantofi în debara, dimpotrivă.