Toti deodata

A ştiut că mergem la vaccinare şi şi-a pus ochelarii de soare pe nas "ca să nu mă recunoască nimeni". Din păcate pentru el l-au recunoscut şi l-au înţepat.

Kiti nu s-a ascuns în spatele niciunei perechi de ochelari întunecaţi. Şi-a primit înţepătura strâmbând uşor din nas şi atât. Mai târziu, poate moleşită după vaccin, şi-a lăsat drăgăstoasă obrazul pufos pe umărul meu stâng. I-am mângâiat celălalt obraz, de fapt i-am acoperit obrazul cu palma cât am putut de fin, aşa ca să-i simt toată rotunjimea. M-a acceptat.

Şi ca să rezolv dintr-o mişcare toate problemele medicale ale copiilor, l-am adus şi pe Horica la vizita bianuală la oftalmolog şi cu asta am reuşit să ne facem auziţi. Când se joacă cei doi băieţi împreună îi văd mai apropiaţi de vârstă, Felix parcă creşte brusc cu 2-3 ani, Horica parcă se face mai mic tot cam cu atâta. Şi fiindcă sunt cam la fel, se întrec să acapareze aceeaşi jucărie. În micul spaţiu de joacă din clinică sunt destule jucării, chiar prea multe încât să o atragă şi pe Kiti printre ele. Pe când băieţii călăreau măgari, cai de iarbă , foci, Kiti stătea pe scaun lângă mine şi îi urmărea interesată. Totuşi, din timp în timp, se ridica brusc, ferindu-şi anticipatoriu braţul ca să nu o reţin eu pe scaun, şi păşea hotărâtă spre câte o jucărie pe care o lua şi o reaşeza într-o lumină mult mai agreabilă, cel puţin pentru ea. Apoi revenea la scaunul ei cu aerul că a mai rezolvat o problemă. Ce fel de ordine îi asigură confort vizual e greu de stabilit, cel puţin după astfel de gesturi.