Ce resort interior ne aduce minciuna pe buze şi ce rezolvăm minţind?
Când m-am oprit în faţa biroului agentului manager de vânzări şi i-am spus uşor mustrător 'asteptam un telefon de la dumneavoastra' acesta a scos instantaneu ca pe o 'servita' minciuna din gură cu o abilitate îndelung antrenată aparent deoarece, să minţi uitându-te în ochii cuiva cu atâta naturaleţe şi fără a fi trădat de gesturi, mimici şi alte manifestări cât de discrete de teamă, chiar este o abilitate.
Iată cum, în acest caz, persoana minte în primul rând pentru a se apăra întrucât prinsă asupra faptului de a nu-şi fi respectat angajamentul, întrevede posibilitatea de a fi agresată şi reacţionează prompt. Mergând mai departe cu analiza observ că mai mult chiar decât funcţie de apărare, în definitiv cât de fioroasă sunt eu sau alţi mulţi clienţi ca mine, minciuna apare ca un comportament social învăţat sau, exagerând uşor semnificaţia, chiar ca o autostimulare. Să mă explic: ca un comportament să se repete, el trebuie să fie urmat de alt comportament cu valoare de recompensă. Cu alte cuvinte, minţim şi ca urmare suntem recompensaţi. Ciudat, nu? Voi aţi auzit de cazuri în care persoane mint în CV-urile lor şi ca urmare obţin un post mult râvnit? Sau de minciuni linguşitoare către şef urmate de mărirea salariului? Sau poate de copii care mint pentru a scăpa de o eventuală corecţie? Sau chiar de părinţi care îşi mint proprii copii? Apoi, cum poate o minciună să fie autostimulanta? Păi, iată cum: un comportament este autostimulativ atunci când acesta se produce pentru a-ţi crea o plăcere, adică o senzaţie plăcută sau o stare de bine. V-aţi uitat vreodată în oglindă şi v-aţi spus 'cât de frumoasă esti', mintindu-vă deliberat? Sau v-aţi aflat vreodată în faţa unui necunoscut căruia i-aţi declarat poate că nu ştiu ce scriitor este şi scriitorul vostru preferat doar ca să păreţi mai interesanţi? Dacă da, sunteţi siguri că nu pe voi înşivă aţi vrut să vă păcăliţi? Ei bine, pentru faptul că uneori minciuna ne face bine continuăm să minţim.
Problema mea însă nu este cu faptul că mai şi minţim din când în când, mai ales dacă o facem inofensiv. Ce mă deranjează sunt minciunile flagrante şi grosolane de tipul celei spuse de agentul meu manager de vânzări, minciuni sfruntate, jignitoare care îţi paralizează logica şi îţi terfelesc bunul-simţ. Aceste minciuni completează tabloul simptomatic al unei boli acute generalizată a societăţii româneşti în care trăim şi prin repetarea lor nenumarabila au aspect eruptiv maculo-papulos dezgustător pe chipul ei şi pe tot trupul. Oamenii împreună sunt un trup enorm îmbolnăvit iar minciunile despre care mă plâng se înghesuie să erupă dizgraţios pe toată suprafaţa lui. Trupul îmbolnăvit nu respectă reguli simple de igienă şi ca urmare a dispreţului pe care îl arată se autodistruge.
Ruşinată de situaţie, aberantă din punctul meu de vedere, mă îndrept spre uşa magazinului şi, ca un fel de motivare a vizitei mele acolo, atrag atenţia vânzătorului că am sunat toată dimineaţa degeaba la telefonul lor. Surprinzător sau poate nu, agentul manager de vânzări, intenţia mea când repet cu obstinaţie funcţia omului este ironică, deci agentul manager de vânzări mă minte din nou, de data asta absolut iraţional. Sau din nou poate că nu. Îmi spune 'v-am spus să mă sunaţi pe numărul de mobil de pe cartea de vizită'. Asta în condiţiile în care nu am primit nici o carte de vizită, mi s-a cerut numărul de telefon şi nu mi s-a dat. Deasemenea trebuie să ştiţi că acest magazin mare de lămpi şi lampadare are câte un client la, nu ştiu la cât timp însă mereu am fost singură pe-acolo. Îmi imaginez astfel, după o interacţiune de scurtă durată cu acest om, durată marcată în mare parte de neadevăruri, că lumea lui este de o autenticitate egală cu cea a funcţiei pe care o deţine şi anume, agent manager de vânzări. Şi precum această funcţie pompoasă există în scriptele unei companii dar găseşte vag acoperământ potrivit pentru bieţii noştri vânzători needucaţi, pe atât de neverosimilă este si lumea omului nostru creată artificial din minciuni.
In concluzie ma intreb oare cat de mult ne mai putem degrada si care este limita peste care incepem sa reconstruim?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu