In plină criză economică există încă două joburi de pe alte vremuri în şcoală. Sunt joburi obţinute uneori şi de persoane care nu le doresc. Tot ceea ce trebuie să faci ca să te califici pentru aceste joburi este să trăieşti în mediul şcolii câteva ore pe zi. Aşa că nici nu te aştepta la vreo recompensă deosebită dacă iei vreunul dintre ele. Poate doar că stai izolat de haosul educaţional şi informaţional multidirecţional în ziua respectivă. Căci o zi sau, mai bine, jumătate de zi ţi-e rezervat privilegiul (sau din contră) de a fi omul jobului cu pricina. Odată ce te-a desemnat şeful tău să fii tu acela, te vei numi elevul de serviciu.
Elevul de serviciu are întotdeauna o dublură auxiliară. Cei doi elevi de serviciu ai dimineţii. Cei doi elevi de serviciu ai dupaamiezii. Ei se completează reciproc, unul sau niciunul nefiind de ajuns pentru a nu face nimic. Nimic, trebuie să recunosc, este totuşi, contrar aşteptării, o entitate infinitezimală, aşa cum nimicuri sunt multe din lumea reală. Pentru că regulat, o bucăţică mai mică de jumătate dintr-un mic minut, unul dintre cei doi elevi de serviciu atinge cu indexul său, de cele mai multe ori el foloseşte indexul întrucât într-un mediu izolat şi pustiit de fiinţe umane, pentru cele animale nu mă pronunţ, nu este necesară eventuala impresionare a cuiva prin utilizarea a altceva decât indexul pentru un astfel de proces banal, deci apasă butonul care declanşează soneria şcolii după care se desprinde de buton şi se recufunda în profunzimea jobului său. Între timp sau, de ce nu, în acelaşi timp, al doilea elev de serviciu afundă cu fundul (mi-a sunat repetiţia bine) un scaun neafundabil dacă se poate spune aşa despre un scaun de lemn şi, de multe ori în vremurile pe care le trecem voioşi, butonează (iată poate una dintre abilităţile necesare elevilor în general şi celor de serviciu în special, abilitatea de butonare) propriul telefon mobil, crispat într-un joc alienant şi acaparator. Rolul acestui al doilea elev de serviciu este poate ceva mai deosebit aşa că atunci când se alege perechea de elevi de serviciu se stabileşte şi o ierarhie informală neexprimată. De ce, pentru că elevul numărul doi este la post în faţa cancelariei. Wow sau uau, ce privilegiu! Să fii doar la un pas de zona interzisă! Şi să ai chiar şansa reală de a face pasul înăuntru atunci sau dacă cineva, oricine, doreşte să întâlnească vreun profesor! Căci în acel caz EL, elevul de serviciu, este cel care cu umilinţă îndrăzneşte să treacă pragul şi să anunţe ceva. Din păcate momentul ăsta de glorie este volatil si degraba trecator, el dispare complet odată cu încheierea misiunii sale, mesagerul fiind de cele mai multe ori ignorat. Este chiar mai trist decât pare pentru că el tânjeşte la fructul oprit din faţa ochilor lui de copil. Chiar şi femeia de serviciu a şcolii îl patronizeaza pe oropsitul elev de serviciu din postul de portar, ba nici nu îl observă pentru că îi trânteşte insensibil şi zgomotos şapte cutii sigilate pe biroul pe care elevul îşi ţine mâinile şi telefonul ratându-i-le astfel doar milimetric.
Ei încă există, elevii de serviciu. Există pentru a învăţa să devină responsabili. Există ca să îndeplinească nişte sarcini. Există poate şi din inerţie. Sau din necesitate. Necesitatea de a învăţa că joburile sunt făcute şi ca să stai ca prostu' şi să nu faci nimic.Am zis.
2 comentarii:
Ce amintiri mi-ai starnit ... Si cata dreptate ai! :))
mai, eu zic ca da, am trecut pe la horica vineri, de fapt pe la profa lui de romana sa vorbesc cu ea, si l am vazut si i am vazut (nu stau impreuna cei doi, sunt la etaje diferite) cum stau singuri pe coridoarele reci si intunecate degeaba. horica a fost cel mai fericit ca am stat cu el o ora intreaga
Trimiteți un comentariu