Cu casa în spinare si cu cucuiul in frunte

E a cincea oară de când ni s-au născut copiii când ne schimbăm "acasă". Cu mobilă, cărţi, haine, ace, farfurii... E a cincea oară pentru Horica şi Kiti şi a doua oară pentru Felix. Ce bine că a venit vacanţa chiar acum! Horica e de azi în vacanţă, nu a fost vineri înainte de nici o vacanţă în care să mai meargă la şcoală. Ce bine! Kiti, însă, a mers şi astăzi la şcoală. A fost singura elevă din clasa ei, toţi ceilalţi au răcit ieri la bucătărie unde era foarte rece.

Locurile în care ne-am mutat au crescut progresiv în dimensiune odată cu trecerea dintr-unul într-altul. Unu, doi, trei. Al patrulea a mai scăzut, pentru echilibru. Acum ne socotim spaţiile de mobilat. Kiti primeşte un pat. Primul ei pat la prima mână, numai al ei. L-am căutat ceva prin magazine şi pe internet, apoi am dat nas în nas cu el aproape întâmplător. Şi mi-a picat cu tronc. Eu l-am ales, bunicii l-au plătit. E din lemn, e nevopsit şi miroase a pădure. `

Horica s-a supărat ieri, a primit carnetul de note în care a găsit un nouă la limba romană. Scrii urât, Horica, i-a spus doamna diriginte; are ceva cu mine doamna profesoară, crede băiatul. Eu nu aş zice ca el şi îi spun şi lui asta. Azi a uitat de supărare, ştiam eu că-i trece uşor, who cares about grades?

Nu-i uşor să îţi muţi casa cu totul (dar te obişnuieşti şi cu asta) aşa că mai obosesc din când în când. Precum ieri când am străbătut în lung oraşul pentru Kika cu maşina lui tati fără ambreiaj. Îmi place să conduc maşina cu cutie automată chiar dacă după asta ştiu că o să mi se oprească motorul la maşina mea măcar o dată. La dus a dormit Felix, la întors aş fi dormit eu. N-am putut, maşina are doar cutie automată, nu şi pilot automat. Dar am furat din zecile de minute ale drumului câteva zeci de secunde de pre-aţipeală la semafoarele roşii. La primul l-am rugat pe Felix să mă anunţe când se face verde şi l-am urmărit cu coada ochiului ca să văd dacă este suficient de atent. A fost. La al doilea, la fel. În faţa celui de-al treilea am închis ochii cu capul pe volan relaxându-mă. Am ridicat ochii odată cu capul în cor de claxoane şi sub îndemnul nesigur al lui Felix, "pleacă, pleacă". Am plecat, la fel cum făcuseră cei din faţa mea cu doar câteva secunde înaintea mea şi, trecând de semafor, am realizat ce se întâmplase. Felix fusese rugat să mă anunţe când se face verde. Ei bine, nu se făcuse verde deloc, se stinsese doar roşul, ştiţi, destul de obişnuitul bec ars.

Prea multă pasiune poate să şi dăuneze. Dar când Kiti vine spre mine cu cel mai frumos zâmbet din lume să mă îmbrăţişeze uit că are 35 de kile şi o ridic în braţe, o strâng, o învârt. Azi însă am ameţit din prea mult entuziasm şi am căzut amândouă. N-am decât un cucui mic. I-am spus lui Felix să nu se joace cu cuiele, pot fi periculoase. De atunci el e convins că mesele şi scaunele se prind cu cucuie.