Caruciorul

Ce recunoscătoare îi sunt! E mic, uşor, complet extensibil şi destul de neaşteptat robust iar ca să-i demonstrez această calitate spun doar că a transportat toţi trei copiii noştri, zeci de sacoşe care mai de care mai pline şi nu de puţine ori mi-a fost bancă în parc în mijlocul spaţiului de joacă.

Este veteran printre obiecte/jucării/hăinuţe/şi alte accesorii necesare unei case cu copii mici şi nu mulţi prieteni vechi i-au mai rămas. Când ai de dus un trai lung şi încercat e bine să o faci cu bucurie, parcă ar zice el de sub aspectul îmbătrânit dat de traiul lung şi încercat şi cu vigoarea dată de bucuria cu care a trăit şi încă o mai face.

Sunt ani de când îl port cu mine şi mă întreb uneori dacă mai ştiu să merg fără el. Cum să mă obişnuiesc să-mi car geanta fără grijă? Nu mi-a plăcut niciodată s-o fac, nici la cursuri nu mă prea duceam cu geantă din acest motiv (mai ales iarna când o haină trebuia să fie nu doar călduroasă ci şi plină de buzunare şi buzunăraşe, ideale înlocuitoare de geantă). Acum e simplu! Acte, chei, bani şi alte de trebuinţă în diversele ieşiri, închise cât mai compact într-o gentuţă, stau în siguranţă în plăsuţa croşetata agăţată de mânerele căruciorului. Fără de griji inutile.

Îi sunt benzină şi îmi e suport multifuncţional peste tot pe unde ne plimbăm. Ne este bază şi pătuţ în multe împrejurări. E aproape o căsuţă mobilă şi o mămică grijulie cu multe mâini întinse pentru toţi copiii din jurul ei. Cu el în preajmă nu-mi mai fac probleme, în aglomeraţie ne ţine strâns uniţi.

Puteţi să râdeţi cât poftiţi dar e chiar el, prietenul meu bun, căruciorul.

Fără gri pentru copii

După ce l-am rugat şi a acceptat să-şi ajute fratele mai mare la adunat mingi de pe terenul de tenis, Felix a venit la mine plângându-se cu vocea lui subţirică, miorlăită şi cântătoare:

"Simt foate uău!".

Îngrijorată, deja cu gândul la complicaţiile unei insolaţii-fulger, îl întreb: "de ce te simţi foarte rău?"

Şi pentru că îngrijorarea mea este exagerată, deci trebuie să dispară, primesc de la Felix următorul răspuns: "pentu că nu simt foate bine!"

Şi dusă fu. Îngrijorarea.

Din seria chestii haioase

Aşa, ca prin vis, îl aud pe Felix vorbindu-şi fără încetare în patul lui. Printre altele zice:

"Kiti este Hello Kitty, mami este hello mami şi Cătă este hello Cătă".

Cu o surioară pe nume Kiti şi haine şi accesorii Hello Kitty, gândirea lui Felix are sens!

Atunci când vezi lumea in roz

Dialog între fraţi:

"Auzi, Felix", începe ameninţător şi protector cu jucăria lui nouă, Horică la încercarea rapidă a lui Felix de a apuca şi el o parte din construcţie.

"Da, Horică...", răspunde candid Felix.

"Dacă cumva te atingi de barca mea...",continuă Horia amenintarea şi se opreşte repede, crede că intonaţia sa este suficient de clară pentru a-l speria pe curiosul său frăţior. Numai că Felix nu înţelege mesajul şi spune:

"Continuă povestea cu atingerea, Horică!"

Si a treia aniversare a verii

Pentru dragul nostru Horica, de ziua lui, La Multi Ani!!!

Trei

Felix este băiat mare de azi, are trei ani. Numai că pentru el, să înţeleagă brusc, de pe o zi pe alta, că de acum va răspunde trei în loc de doi când va fi întrebat în diverse situaţii câţi ani are este dificil de înţeles. Nici nu-i de mirare că astăzi, când Alina l-a întrebat câţi ani împlineşte, Felix a răspuns "doi". A primit o privire, de fapt două priviri, dezaprobatoare aşa că s-a mai gândit o dată şi a zis "patru". Şi încă alte două priviri de acelaşi fel de la exigentele din faţă, Alina şi mami, l-au făcut să mai încerce o dată: "şapte". Offf, iar a fost nevoit să se răzgândească şi să îşi încerce norocul "o...". Noroc că mami şi-a modificat mimica mişcându-şi buzele şi limba în formă de "t", fără sonor, dându-i astfel cheia pentru răspunsul aşteptat. "Treiiiiii!", cu un "iii" lung, cântat, cu codiţă în sus, obraznică de la zâmbetul larg, învingător al feţei.

De dimineaţă, foarte de dimineaţă, conform obiceiului casei, Felix a primit urări de la mulţi ani în următoarea ordine: mami, care abia l-a pândit să deschidă ochişorii împreună cu feţişoara zâmbitoare la prima oră ca să-l îmbrăţişeze, să-l pupe pe obrăjori şi să-i şoptească (doar încă ceilalţi dormeau) la ureche ce avea de zis. Apoi Horica, cu mândrie că şi-a amintit că e ziua lui Felix aproape mai repede decât s-a trezit, l-a luat sus, în patul lui etajat, l-a pupat şi i-a citit o poveste ca să fie el primul care-i dăruieşte un cadou. Apoi tati, somnoros, cu un la mulţi ani şi o încercare semireuşită de pupat obrăjori rotunzi şi moi, doar semi-reuşită din cauza lui Felix care, absorbit de întâmplarea poveştii citite de Horia, nu a vrut să-i ofere decât un picioruş spre pupare. Şi în cele din urmă la mulţi ani-ul de la Kiti întruchipat de un sărut gingaş pe fruntea lui Felix.

După masa de prânz, în formaţia obişnuită pentru această parte a zilei adică mami cu cei trei copii, i-am cântat trei variante de cântece de La mulţi ani, pe care le-a primit cu emoţie. Apoi a suflat de vreo cinci ori în lumânările de pe tortul din postul anterior până a reuşit să le stingă, am aplaudat cu toţii, chiar şi Kiti şi l-am gustat. Mai ales eu, mie, se pare, îmi place cel mai mult din familie. Cu maşinuţa primită în mână.

Acuma doarme şi visează. Ca un băiat mare de trei ani.

La multi ani!

Mâine este ziua lui Felix. Ce noroc că s-a născut cu o zi înainte de fratele lui, Horia, aşa "a prins" şi el o zi de naştere. Deci, e ziua lui, împlineşte trei ani. E curios dar îmi pare mai mic decât Horică la trei ani. Nu şi decât Kiti, care mi s-a părut bebeluş până de curând, cam pana în jurul vârstei de cinci ani. Nu este inexplicabil, Horică a fost mic până când s-a născut Kiti. Apoi a devenit brusc mare. Prin comparaţie. Astfel că tot aşa, prin comparaţie, piciulică, Felix, deşi împlineşte mâine trei ani este tot micul nostru.

Mâine este ziua lui Felix. Astăzi a avut playgroup-ul obişnuit de miercuri dimineaţă. Fără să spun nimănui că este ziua lui am pregătit un tort pe care l-am împărţit de dimineaţă cu copiii şi mamele lor. Tortul a fost tare apreciat de mic şi mare. Doar Felix şi Horia au refuzat să-l guste. Bine, câte o bucăţică de cam un milimetru cub tot au înghiţit la rugăminţile mele. Eu nu pot să îi înţeleg cum de nu sunt atraşi de astfel de dulciuri că pentru mine să mă abţin este greu de imaginat. O să scriu reţeta aici pentru că este foarte uşor de realizat şi chiar apetisant. Atât de uşor de realizat şi de apetisant încât în seara asta, după cina copiilor, am făcut un duplicat al tortului respectiv. De data asta copia şi-a depăşit originalul aşa cum era şi de aşteptat în acest caz.

Mâine este ziua lui Felix. Aproape că mi-e greu să înţeleg unde dar mai ales când au dispărut cei trei ani. Prietena mea M, a născut săptămâna trecută (la mulţi ani sănătoşi bebuta drag!). Pe lângă cel mai nou(-)născut al cercului nostru, Felix este măricel. Totuşi, nu chiar aşa de măricel. Încă două capete în sus şi două mânuţe lateral. Atâta cât pentru trei ani.

Mâine, la trei ani, primeşte şi un cadou: o maşinuţă Lego cu piese mici. El a cam sărit etapa Lego duplo. Le are însă şi pe astea de la Horică şi Kiti, dar pe astea le foloseşte mai mult Kiti la lecţiile ei. Nu poţi să fii fratele mai mic şi să te comporţi de parcă n-ai avea pe cine imita. Fraţii mai mari sunt pentru a fi imitaţi. Deci, o maşinuţă Lego galbenă, mică-mică şi un fel de play station educativ cu funcţie de cadou comun băieţi, eventual fetiţă.

A stat în centrul cercului format de copii şi mămici, lipit de mama lui, adică eu, şi s-a emoţionat la urările muzicale ale celor din jur. A protestat la urarea pe aceeaşi temă muzicală făcută de frăţior, din cauza versurilor: happy birthday to you, happy birthday to you, you look like a monkey, and you act like one too.

Mâine, de ziua lui, fără însă vreo legătură cu ziua lui, vom merge poate la piscină. Ne mai gândim. Aaa, şi vom mânca tort. Şi pentru că am promis reţeta, iat-o:

Să-i zicem, tort de mere.

De ce avem nevoie:
-1 pachet de margarină
-3 ouă
-350 g făină
-2 linguri scorţişoară măcinată
-1/2 cană de zahăr brun
-3 mere fără cotor, cu coajă
-1 pahar curmale, tăiate bucăţele, fără sâmburi
-1 pahar alune tocate
-3 linguri compot de caise.

Ce facem cu ingredientele?
Ungem cu margarină o tavă rotundă cu diametrul cam de 20 cm. Restul de margarină se bate cu ouăle.
În alt castron se amestecă făina cu scorţişoara şi cu zahărul. Apoi adăugăm 2 mere tăiate cubuleţe, curmalele şi jumătate din alune. Amestecăm bine şi adăugăm şi margarina cu ouăle. Din nou amestecăm bine.
Punem compoziţia în tavă. Deasupra punem al treilea măr tăiat în felii subţiri şi presărăm restul de alune.
În cuptorul încins în prealabil introducem tava şi lăsăm 40-50-60 de minute.
După 10 minute de când am scos tortul din cuptor se scoate pe un platou şi se însiropează cu compotul de caise.
Atât.

Şi o poză:

Ochi si urechi

Mi se întâmplă şi mie câteodată. Îmi pun ochelarii de soare şi...vorbesc mai tare ca de obicei. Sau cel puţin aşa mi se pare.

Kiti s-a gândit să-mi aducă ochelarii de soare de pe frigider. Mersi, Kiti! Vrei să îi pun la ochi? Uite, îţi place? Nu-mi răspunde dar probabil dacă ar face-o ar spune nu, pentru că ii ia de pe nasul meu cu o mişcare sigură şi hotărâtă. Îi vrei tu? Ştiu că nu îi vrea, din păcate nu ţine nimic pe cap niciodată, cu atât mai mult peste ochi. Totuşi îi pun ochelarii mei pe ochii ei, aceştia par uriaşi pe fătuca ei mică şi albă. Îi ţin uşor mâinile în mâinile mele, chipurile în joacă, de fapt vreau să văd ce face. Şi face. Altceva, ceva la care nu m-am gândit. Începe să vorbească. Nefuncţional pentru exterior, absolut cu scopul de a scăpa de ochelari pentru interior. Dar, surpriză! Kiti nu vorbeste oricum ci vorbeşte cu voce tare. Da' tare! Mă entuziasmez şi o bombardez cu multe întrebări. Îşi menţine volumul ridicat la fiecare răspuns. Ha, ce chestie!

Gata, îşi eliberează mâinile din închisoarea mâinilor mele şi le duce un pic nervoasă spre ochelarii de pe nas. Îi ia şi îi aruncă. Cu sonorul la minim. Păcat că nu putem face lecţiile de verbalizare cu ochelarii de soare pe nas!

ps: poza e de pe vremea cand tinea ochelarii pe nas. chiar daca intr-un fel mai...ciudat!

La drum

Precum d'Artagnan în Cei trei muşchetari, Horia şi-a pregătit o bocceluţă dintr-un săculeţ vechi de la vreo jucărie pentru drumul pe care l-a avut de făcut azi la...supermarket.

L-am întrebat curioasă ce are în boccea. Mi-a răspuns aşa:

o busolă în caz că mă rătăcesc printre rafturi;
o sticlă-lupă pentru a face focul dacă rămân blocat la frigidere;
un ceas cu oglindă pentru semnalizare;
punga de la scrabble plină cu monede (în jur de 17 lei);
un pacheţel de şerveţele;
un pix Ico orient;
un card expirat de la tata;
o sfoară cu un cârlig în caz că trebuie să mă agăţ de ceva;
o pereche de mănuşi chirurgicale pentru...nu ştiu pentru ce.

Bombonici, pâinici, câinici si altele

*
Văzându-se într-o poză cărat în spatele lui tati, Felix întreabă:"Dede n-avea picioare?"

*
Impresionat de vederea a şapte căţei mititei înghesuiţi unul într-altul şi zgribuliţi de ploaie, Felix exclamă: "ce drăguţi sunt câinicii!". Dacă pâine rimează cu câine, de ce n-ar rima şi diminutivele lor, pâinici-câinici?

*
Către sora mea: "tu eşti o bombonică" şi către băieţelul ei de 17 luni: "tu eşti o pâinică!".
Către o prietenă: "tu eşti o pâinică" şi către fetiţa ei de 18 luni: "tu eşti o bombonică!".

*
Pe oliţă:"vino repede , mami, am făcut o friptură de pipi!"

*
Dialog:
"Evrika! Am găsit ouşoarele!", Felix.
"Ha, ha", râde Horia.
"Nu râde, Horica, nu-i de râs, e de mâns!"

*
Tot dialog:
"Eşti scump!"
"Nu sunt scump, sunt urât!"
"Eşti un urât scump!"
"...hihihi...da!"

Horică-primul meci

Ajuns la 10 dimineaţa pe terenul de tenis, Horia începe încălzirea pentru primul său meci de tenis, să-i zicem, semioficial. Partea "oficială" se datorează faptului că adversara lui este adusă de la alt club de tenis, deci o fetiţă total necunoscută şi meciul va respecta arbitrajul şi condiţiile unuia "adevărat". Meciul este doar "semi"-oficial pentru că nu se desfăşoară în cadrul unui turneu organizat, este doar amical, fără miză.

Pentru că fetiţa încă nu a sosit, Horică începe să servească un coş de mingi, serviciul fiind unul dintre punctele sale vulnerabile. Pe când serveşte apare şi adversara sa însoţită de antrenor şi tată. Antrenorul, domnul V, îl urmăreşte pe Horică aflat (ne)surprinzător tocmai după două servicii reuşite şi, cu o privire hâtră îl întreabă pe antrenorul lui Horia: "ăsta-i Rambo?". Rambo 5 (sau 6???) zâmbeşte şmecher şi se îndreaptă spre adversara sa pentru a se cunoaşte.

Ea e Andreea, este o fetiţă înaltă, cu un corp atletic, codiţă lungă, şatenă, prinsă la spate, ascunsă parţial sub şapca bleu.
"Sunt Andreea, am aproape 10 ani".
"Eu sunt Horia şi am tot aproape 10 ani".
"Ziua mea este pe 25 iulie", spune Andreea.
"Incredibil, ziua mea este pe 24 iulie", se minunează Horică.
"Eu am o soră născută pe 26 iulie", zice Andreea şi îi înţeleg foarte bine bucuria de a spune asta pentru că...
"Şi eu am un frate născut cu o zi înaintea mea, pe 23 iulie", aproape că strigă Horia, "câţi ani împlineşte ea?", continuă el.
"3"!
"Asta e una bună, mai rar aşa o coincidenţă, şi fratele meu face tot 3 ani!"

Hi, hi, hi, ha, ha, ha, de o parte şi de alta a fileului. Iată un start bun pentru o relaţie!

"Gata copii, să începem meciul, adu şi mingile, Radu", de la mijloc, domnul V.
"Sunt Horia!" cu o exclamaţie cu volum de şoaptă.
"Andrei, cine e mai mare dintre voi?", se interesează domnul V evident neatent acum câteva minute, la schimbul prietenesc de introducere a celor doi copii.
"Sunt Horia!!!", insistă Horică.
"Horia, da!", acceptă în cele din urmă domnul V.
"Deci, care-i mai mare, ca să dea cu banul?", vrea să iniţieze antrenorul procedura comună de start a meciului prin care cel norocos alege terenul sau serviciul.
"Eu sunt!", strigă Horia.
"Ba eu sunt!", replică Andreea.
"Dacă eu m-am născut pe 24 şi tu pe 25 iulie, acelaşi an, atunci eu sunt mai mare!", calculează Horia.
"Ha, ha, păi eu sunt mai mare că ziua mea e pe 25 şi a ta pe 24!", la care Horică îmi aruncă o privire neputincioasă iar eu îi spun cu un gest că e un amănunt neimportant.
Domnul V revine pe teren cu mintea (cu corpul era acolo mai demult) şi devine arbitru: tu când eşti născut?, spre unul, dar tu?, spre celălalt şi decide: "Andreea dă cu banul, ea este mai mare!"
Horică urmăreşte piruetele monedei în aer cu un aer amuzat, ba chiar mai mult de-atât. Eu, pe bancă lângă buna mea prietenă M, venită pentru încurajare, râd de-adreptul.

În sfârşit, începe meciul pe care îl joacă nu doar copiii acolo, în careu, ci şi noi, mai ales eu, lângă careu, cu sufletul la gură, gură care sporovăieşte în acelaşi timp despre vrute şi nevrute cu Felix şi M, ca să-l ţină (pe suflet) cuminte la locul lui. Fiecare minge este percepută la intensitate de valoare relativă şi nu absolută, iată astfel cum se explică emoţiile susţinătorilor lui Horica.

Câştigă în cele din urmă Horică (6-1, 6-3), însă nu în victoria în sine constă câştigul cel mai mare.
Ci în faptul că singur, cu mintea lui a fost nevoit să analizeze şi să decidă fiecare următoare acţiune, să-şi controleze şi să-şi stăpânească emoţia pentru a juca cât mai bine.

Hai Horică!

O poveste...cam ciudata

Am crezut că va începe o poveste pentru că aşa cum începe orice poveste şi acum s-a auzit: a fost odată ca niciodată. De data asta a fost odată ca niciodată o brânză fermecată. Şi pentru că am ciulit urechile să ascult povestea brânzei fermecate m-am hotărât să scriu repede, ca o dactilografă, ce voi auzi de la dragul nostru Felix (pentru puţin timp uitat de toată lumea). Iată, pentru cinci minute cum a sunat povestea:

Mamă eu vreau desene, mamă eu vreau desene, desene, desene. Măi Horica măi, l am pierdut pe Hugo. Mamă, brânza fermecată, brânza fermecată, brânza fermecată. Mamă, eşti o pâinică, tu Kiti, nu râde, nu eşti şefa, mie nu mi place şefa, mie mi plac şefi. Kiti eşti o bombonică. (onomatopee, iar onomatopee...şoapte neinteligibile). Brânza fermecată, brânza fermecată. Ha ha ha. Gebeshepot. Hapciu, am strănutat şi am căscat. Mami, ai păr frumos, tine pup. pup... tine am pupat.( hopa, topa pe trambulină). Brânza ferme...a căzut. Mamă m am supărat pe brânza fermecată. De ce? Fiindcă n are maşină, ha, ha, hanta. Spot se simte rău, îi pun glugă. Spot pune mâna la ureche. Mamă, Spot ţine amândouă urechile. Acum nu mai e ud. Nu! Acum râd fiindcă s-a uscat. E dragul meu Spot. Vreau... eşti prea mic, nu poţi să ajungi. Începe ploaia. Uite doi porumbemi. Săracii, stau pe casă. o a o a u a iii. Au zburat toţi şi avem şi geamuri, jucării, pâinici, şi ...mamă, Horia are , cum se numeşte, aia care ţine, aia, şi Horia are roe? Ore? Alea cu care alunecă în şosete? Aaa, role? Dadada, hahahaha. Bate vântul şi Kiti are role şi Horia are role. Au mămica, giomanda! Şi Kiti are beca? Da' unde e? Foaie verde ciocolată, (... este brânza fermecată).

Chiar dacă povestea brânzei fermecate nu are prea mult sens măcar poate fi folosită ca studiu de caz pentru a estima câte cuvinte emite un copil de aproape trei ani pe zi.

Vacanţa noastră ideală...

... se petrece în natură, acolo unde simţurile tuşesc smogul oraşului purificându-se. Cel mai grabnic se calmează ochii, pentru ei trecerea din peisajul citadin în cel pitoresc natural, în care culoarea se clarifică şi lumina e vie, este subită şi totodată liniştitoare. Auzul are nevoie de un răgaz ca să elimine murmurul aproape continuu dat de cocktailul sonor orăşenesc. Deaceea muzica mării, a pădurii, a pământului şi cerului, nealterată de tonuri false îşi va face simţit ritmul cât de curând. La fel şi pentru miros, artiştii care ne cântă şi ne încântă ne trimit izurile lor fin parfumate dar puternic rezonante astfel că impesia senzorială devine inimitabilă. Iar pentru ca răsfăţul să ne fie maxim vom culege frunze, crengi, pietricele, scoici, nisip în palme şi vom călca pământul cu tălpile goale.





Vacanţa se apropie, destinaţia nu e un scop în sine. Să ne pună în mişcare conectaţi şi să ne bucure e scopul ei.