vineri, 23 octombrie 2009

Reportaj la cald al unei intamplari. Cu drag.

Spun încă de la început că acest reportaj, care poate părea excesiv de patetic, este unul scris cu atâta obiectivitate cu câtă o poate face o persoană implicată direct în evenimentul pe care îl descrie dar, faptul relatat fiind unul de un interes minim, autorul îşi asumă aprecierile dezechilibrate dar totodată inofensive şi poate da socoteală pentru ele.

Acesta este un reportaj al unui eveniment de o importanţă istorică redusă însă cu o semnificaţie emoţională deosebită, chiar dacă pentru un număr limitat de persoane, doar ştim cu toţii că emoţia unui om nu se poate echivala cu numărul de oameni care ar simţi acea emoţie. Deci, considerând că am demonstrat (oare?) faptul că acest reportaj îşi are cel puţin o oarecare justificare, aşa fierbinte cum e el, pot să intru întrânsul.

Ieri dimineaţă a început pentru băiatul nostru cel mare, Horica 008, o aventură pentru care acum se declară un entuziast explorator. Horica a jucat primul său meci de tenis oficial, atât de oficial cât poate fi orice concurs cu legitimitate dată de o instituţie sportivă naţională recunoscută, chiar şi pentru categoria sa de vârstă, 10 ani.

Am ajuns la ora 8 de dimineaţă la terenurile desemnate a găzdui meciurile copiilor de categoria mai sus menţionată încurajându-ne cu prognozele meteo favorabile date pentru ziua în curs chiar dacă cele 7,5 grade indicate la bordul maşinii precum şi cerul învelit cu o pătură pufoasă de nori nu susţineau previziunile optimiste. Zona-pustie înafară de două pâlcuri firave de oameni, unul înspre nord, altul înspre sud, antagonice că doar începea o competiţie. Am coborât doar eu din căldura interiorului maşinii, băieţii (Felix nu poate lipsi încă de niciunde sunt eu) rămânând cuminţi şi atenţi înăuntru, pentru a saluta şi a încerca să aflu detalii despre procedurile de urmat. Nu am aflat ceva relevant aşa că am hotărât că e cazul să anulez dispunerea dihotomică în pâlcuri a celor prezenţi detensionând atmosfera prin înfiinţarea unui al treilea pâlc uman. Aşa am pornit noi către vest. Direcţia aleasă nu a fost una întâmplătoare întrucât acolo se deplasase numai cu un minut în spate o dubiţă inscripţionată cu numele Babolat, marcă renumită de articole pentru tenis. După o mică neînţelegere iscată de faptul că alături de numele de familie al lui Horia se afla scris numele de familie al adversarului său, adică Răducu, astfel încât părea că R. Răducu (chipurile, fiul meu) nu avea adversar, s-a hotărât că meciul de interes personal să se joace pe arena centrală. Acest fapt a avut importanţă sa întrucât fiind arenă centrală are un rând de locuri disponibile pentru spectatori, deci disperarea mea colaterală privind efortul de a rezista câteva jumătăţi de oră susţinută doar de picioarele proprii a dispărut.

Grupuleţele anterioare de oameni s-au dizolvat între timp şi s-au reagregat de data asta într-o masă compactă mişcătoare către noi. Odată ajunsă aici, am anunţat-o (pe masa de oameni) şi i-am indicat locul de desfăşurare a meciului băiatului meu şi a adversarului său, după care aflând cine este ultimul am făcut cunoştinţă cu toţii, copii între ei, copii şi părinţi, părinţi între ei. Cei doi copii jucători şi-au dezbrăcat hainele groase de iarnă şi husele de pe rachetele de tenis şi au pornit să se încălzească uşor. Pe marginea terenului, dar înafara gardului ruginit şi înalt înconjurător, împreună cu Felix am aşteptat venirea arbitrului care dădea start meciului. Horica, oare cum ţinea racheta în mână că eu stăteam cu mâinile în buzunare şi tot le simţeam reci, părea că se descurcă în faţa adversarului său cu loc în clasament, dovadă şi sublinierea galbenă a numelui său pe foaia de concurs. În depărtare l-am zărit pe domnul profesor, ce uşurare să-l ştiu aproape de Horica la primul său meci, îi sunt recunoscătoare că a făcut efortul de a se trezi dis de dimineaţă special pentru băiatul meu. Deasemenea pe tati, surpriză neaşteptată, abia ne despărţisem acasă de el. Din păcate el nu a putut sta din cauza serviciului la meci dar a ţinut să treacă să-l încurajeze pe Horia. Invitaţi fiind să luăm locuri în tribună, am urcat rând pe rând şirul nesigur de trepte de lemn care ne-au dus către scaunele învechite dar încă suficient de confortabile pe mine, Felix, domnul profesor şi tatăl celuilalt băiat, în ordinea în care am ajuns la înălţime.

Până ne-am făcut locurile cât mai pe plac şi până ce mi-am aşezat cana cu cafea fierbinte cât mai sigur pe jos lângă piciorul meu stâng am şi auzit un glăscior de băiat de 10 ani:"0-15". Cum, a şi început, mă întreb în sine dar şi în exterior, cu o uşoară disperare în glas de parcă privirea mea îndreptată către băiatul meu ar fi unicul lui sprijin, sprijin de care eu l-am privat în ignoranţa mea. Totuşi scorul, 0-15, indica de fapt că Horica s-a susţinut la prima lui minge "oficială" şi fără ajutorul meu. Ah, ce uşurare!

Pe măsură ce scorul se schimba, minge după minge, l-am observat de la înălţimea tribunei pe Horica jucând şi am hotărât, nu singură ci cu profesorul şi chiar cu tatăl advers, că micuţul meu jucător nu doar face faţă ci face faţă cu onorabilitate meciului şi jucătorului mai experimentat în ciuda scorului din primul set: 6-2 pentru adversar. Totodată am fost încântată să constat că Horica a fost neaşteptat de ascultător şi a respectat întocmai indicaţiile tactice şi tehnice primite din timp dar reînnoite în ajun.

În pauza de după primul set Horica s-a odihnit (la indicaţiile parentale) pe scaunul de sub noi, a băut câteva guri de apă, a ascultat sfaturile domnului profesor şi s-a mai dezbrăcat de un rând de haine rămânând la cele 9 grade în pantaloni scurţi şi cu două tricouri pe el. Foarte concentrat, fără să ne privească prea mult, a primit şi aprobat sfat după sfat şi şi-a reluat locul pe fundul terenului pentru un nou set, un nou început. Mai sigur de acum, doar trecuse încă un set prin istoria sa recentă de jucător legitimat de tenis, a preluat conducerea cu detaşare şi a ţinut-o până la scorul de 4-3 şi 40-15 pentru el. Aici însă s-a rupt echilibrul său într-o încercare foarte frumoasă şi temerară de atac din păcate eşuată. A cedat game-ul, setul şi meciul cu 6-4 în al doilea set.

Horica a strâns mâna adversarului său cu un zâmbet un pic amar pe buze şi s-a îndreptat spre lucrurile sale pe care şi le-a repus unul după altul pe el. Şi-a îmbrăcat şi racheta în husa ei şi a pornit spre ieşire. Între timp noi , spectatorii, am coborât pe pământ, l-am îmbrăţişat şi l-am felicitat pentru stăpânirea de sine şi curajul său, deasemenea pentru performanţa lui, în definitiv şi-a jucat şansa 90 de minute fără încetare, cu încredere şi efort.

Mă întrebam de curând, oare poate fi învăţat un copil să piardă un meci de tenis cu zâmbetul pe buze? Dacă interesează pe cineva răspunsul la această întrebare, acesta este DA! Bravo, Horica!

6 comentarii:

Sabina Ulubeanu spunea...

e grozav, felicitari!

MihaelaMaria spunea...

multumesc pentru Horica

alina spunea...

Felicitari, Horia!

MihaelaMaria spunea...

s-a transmis, multumiri!

Ceska777 spunea...

Horica, felicitari!

MihaelaMaria spunea...

si tie iti trimitem multumiri, ceska!