joi, 1 octombrie 2009

Eu şi copiii mei

Îmi e nespus de drag să ies cu copiii pe oriunde merg, cu sau fără treburi. Ca aseară. Copiii sunt în paturi seara la 8-8 jumate (ei, Horică o mai lungeşte până pe la 9, el e în categoria almost teen), însă excepţiile de la regula asta se ivesc cam o dată la 10-15 zile. Împreună cu cei doi mai mici am plecat să-l luăm pe Horică de la şcoală, de unde am pornit spre Otopeni, acolo unde am avut o întâlnire pentru a achiziţiona nişte obiecte pentru casă. În cazuri din acestea şi dacă îl am pe Horică cu mine, omul meu de încredere, îi las pe toţi trei în maşină cu geamurile deschise, fără cheie de contact şi cu un telefon mobil la îndemână. Nu îi las oriunde singuri în maşină, de data asta, insă, parcasem maşina într-o curte privată, deci copiii au rămas în siguranţă. După ce mi-am rezolvat treburile, trecuseră cam 40 de minute, am ieşit şi i-am găsit liniştiţi, dar pe alte locuri decât îi lăsasem, iar Kiti privea senină pe geam din locul ei, poate spre pisicuţa jucăuşă, pe care o smotociseră cu două zile înainte băieţii mei. O doamnă ieşise dintr-o încăpere a clădirii cu două portocale mari, probabil îi urmărise de ceva timp, şi mă aştepta, pentru ca să le dăruiască copiilor, de drag probabil, laudandu-i admirativ cât de frumos s-au jucat tot acest timp. I-am mulţumit, i-am reancorat în scaunele lor şi am pornit înapoi spre oraş.

Nu e momentul cel mai fericit să te întorci în oraş dinspre Otopeni, seara la şapte. Dar nici n-aveam de gand să o fac incă, pentru că îmi doream neapărat să-i dăruiesc Alinei un cadou de ziua ei, aşa că am renunţat la a aştepta într-un şir enorm de maşini depăşirea obstacolului Băneasa şi am făcut stânga, la centrul comercial de-acolo. In parcare am fost tinta lui Kiti prin portiera larg deschisă a portbagajului, de unde scoteam căruciorul pentru Felix, care m-a luat in vizor, bombardandu-ma cu cele două portocale mari de mai sus. Şi cum ora la care preconizam să ajungem acasă ar fi depăşit cu mult ora admisă pentru servirea cinei, am hotărât să ne oprim la Pizza Hut. Aici am cerut masa cea mai retrasă, aşa cum facem întotdeauna, şi am primit o măsuţă destul de mică pentru potenţialul distrugător mare al lui Kiti, de cel al lui Felix nu aveam de ce să îmi fac griji, întrucât l-am imobilizat în scaunul de copil al restaurantului. În ciuda temerilor mele legate de dimensiunea zgârcită a mesei, scaunele înconjurătoare, de fapt fotolii în toată regula, s-au dovedit a fi suficient de comode pentru a primi copiii în ele şi a le anula orice potenţială tentativă de asalt asupra mesei şi a obiectelor de pe ea. Pentru cină am împărţit în patru două pizza, una "fără nimic" aşa cum îi place lui Horică, adică Margherita şi una cu parmezan şi rozmarin, model nou şi foarte delicios. Kiti, Felix şi cu mine am împărţit o salată din salată verde, roşii, ardei şi ceapă cam aşa: ceapă şi salată- Kiti, salată, ardei şi roşii- Felix şi ce-a mai rămas- eu. De fapt niciodată nu pot spera la ce a mai rămas dintr-o salată, atâta timp cât opţiunea de a lăsa ceva din ea este a lui Kiti. Aşa că rectific: pe măsură ce împărţeam din salată în stânga şi dreapta, mai ciuguleam şi eu când una, când alta. Iar Horică, înfometat după şcoală, nu a împărţit cu nimeni, i-am acordat acest drept fără tăgadă, o porţie arătoasă de penne cu parmezan şi pâine cu usturoi. La masă am povestit, mai exact ne-a povestit Horică întâmplări de la şcoală, nu există zi de şcoală fără întâmplări istorisite de el şi iată un motiv pentru a savura zâmbind cina în patru. Kiti înţelege stările noastre şi le onorează prin mimetism, aşadar am avut parte de o Kiti la fel de veselă precum rânjitii de fraţii ei. Kiti a reuşit chiar să facă prima ei comandă într-un restaurant, spunându-i chelnarului, când acesta ne-a adus apa, destul de clar, "apă". Motiv pentru care băiatul i-a oferit un pahar cu apă. Felix a vrut să se asigure din nou că el este puiul meu, apoi, pupându-mă pe mână, mi-a spus, "te pupă puiul tău!".

Apoi am dat fuga aproape la propriu într-un magazin, unde am stat destul de mult ca să alegem, întotdeauna mă sfătuiesc şi cu Horică, atunci când fac un cadou, cel mai potrivit cadou pentru Alina. Horia m-a ajutat să analizez argumente pro şi împotriva alegerii unui anumit articol, iar remarca lui, că ar fi cazul să-i cumpărăm Alinei o geantă, întrucât cea maro cu care mai vine pe la noi este de babă, aproape că m-a convins, însă am renunţat în favoarea unui jerseu tare şic prin croială şi mai ales culoare. Cred că i-a plăcut cadoul, de aceea suntem mulţumiţi şi bucuroşi pentru misiunea reuşită.

Am părăsit în bătaia duşmănoasă a vântului Băneasa şomping city, aşa cum îi zice Felix, iar tot el, vântul, l-a trezit destul de brutal din somnicul care-l învăluise în căruciorul său pe mezin. Ne-am aruncat cu repeziciune în maşina încălzită încă de peste zi şi am luat-o spre casă. Văzând podul încă încărcat de maşini am ales să intrăm în oraş pe strada Jandarmeriei şi bine am făcut, pentru că nu ne-a luat nici douăzeci de minute să trecem de piaţa Presei libere, iar la nouă şi un sfert am ajuns în faţa casei, de unde l-am luat şi pe tati care ne aştepta cuminte în maşina lui, evident, fără cheie de acasă.

Nu mai ieşisem la masă de mult doar eu cu copiii,  de aceea o păstrez ca pe o experientă foarte placută, pentru că îmi este nespus de drag sa ies cu ei oriunde. Dar parcă am mai spus-o o dată, astăzi!

12 comentarii:

Sabina Ulubeanu spunea...

mama mia, respecte, eu n-am curaj sa ies singura cu ai mei, sunt niste bombe cu ceas intarziat:)))

MihaelaMaria spunea...

ha,ha, nu-s toate iesirile atat de calme ca cea cu pricina. insa daca alegi un moment bun, pac, ai dat lovitura. mersi, degetica:)

alina spunea...

astept sa ma creasca ale mele, sa ma bucur si eu de clipe din astea cum povestesti tu! pana atunci, te invidiez! :)

Marius Filip spunea...

Felicitări pentru mandul emis de Kiti ("apă").

Strada Jandarmeriei? De reţinut.

O seară frumoasă în patru, deci.

Copiii sunt superbi ...

MihaelaMaria spunea...

multumesc, multumesc, Marius!

da, starda Jandarmeriei este o alternativa foarte buna deocamdata (am auzit ca s-ar inchide de tot Baneasa pana dau drumul pasajului), nu se sta deloc pe loc, doar ca faci o ocolire mica.

kiti a cerut apa dar nu a fcaut-o asa cum faci o comanda reala la restaurant. ea l a vazut pe baiatul respectiv aducand tava cu apa si a cerut. dar, totusi...

MihaelaMaria spunea...

alina, esti draguta dar si eu imi amintesc cu mult drag de perioadele bebelus ale copiilor. asa ca enjoy!

Marius Filip spunea...

MihaelaMaria

Mandul a apărut, acesta este lucrul colosal.

Topologia verbală (adică forma, în VB parlance) este cu totul secundară faţă de existenţa/absenţa operandului.

Poate ştii, poate nu ştii: conform teoriei VB, comportamentul verbal se sprijină pe câţiva "piloni" numiţi operanzi verbali. Unul dintre aceştia este mandul (capacitatea de a cere ceva sau a comanda pe cineva - forma contează mai puţin aici). Dacă unul din aceşti "piloni" lipseşte, limbajul funcţional nu poate exista.

Deci, faptul că a văzut apă şi a zis "apă" cu intenţia clară de a transmite că doreşte să obţină apă arată că ea posedă operandul mand, ceea ce o transferă în cu totul alt registru verbal (btw, manzii sunt foarte greu de predat).

Deci, la câţi mai mulţi manzi vă doresc!

MihaelaMaria spunea...

asa este, marius, kiti a demonstrat ca face manding si asta e cel mai important aspect deocamdata. de fapt, de cand am schimbat abordarea (cam de 9 luni) kiti si a imbogatit repertoriul, face chiar si tacting

luminitza spunea...

mi-ai adus aminte de pizza hot din romania, prin 97 cand abia aparuse, era chiar un lux si soamne cat imi placea sa ma invart pe langa vitrina cu salata si sa-mi umplu farfuria pana la refuz!
aici,azi intra doar in categoria fast food fara fitze:-(
sa va fie de bine si la cat mai multe amintiri frumoase.

MihaelaMaria spunea...

da, nici aici nu cred ca are vreo pretentie exagerata pizzeria asta, pentru noi este o alegere convenabila. si da, imi amintesc cum era la inceput cand aparuse:)

eu spunea...

ma, v-am zis vreodata ca imi place de voi? daca nu, repet;))

MihaelaMaria spunea...

multumesc, Ioana, sunt coplesita cand primesc astfel de declaratii si, cum sa nu, bucuroasa! te imbratisam cu doua plus sase brate!