Credeţi că un băiat la cumpărături e mai uşor de multumit decat o fetita?

"Mami, trebuie să mergem la magazin să-i cumpărăm un cadou colegei mele!"

"Când e petrecerea?"

"Sâmbătă, de la 11!"

"Cine e sărbătorita?"

"Corina."

"Păi Corina nu are o soră geamănă?"

"Aaaa, ba da!"

"Înseamnă că e şi ziua surorii ei", zic râzând, "aveai de gând să-mi spui asta?"

"Cred că...da!", râde şi Horica cu mine.

Aşa că de dimineaţă am căutat cadou, adică binenteles, cadouri. Cât de nepretenţioasă este Kiti, atât de atent la detalii este Horica. Chiar şi atunci când nu alege pentru el. L-am întrebat dacă are idee despre preferinţele fetelor, am aflat că nu prea le plac cărţile iar jucăriile nu mai constituie o atracţie deosebită. Bănuiesc că un accesoriu vestimentar nu poate fi primit fără plăcere. Văd un fular croşetat în nişte culori foarte plăcute, un lila închis pe nuanţe de maro şi bej, este cald şi frumos. Dar lui Horia nu îi place, cum să-i luăm un fular, mai bine o eşarfă. Dar şi fularul este tot un fel de eşarfă dar de iarnă, încerc eu să primesc acordul. Nu reuşesc şi plecăm mai departe. Dar atunci ce să fie? Poate un tricou, ceva casual? Vânzătoarea ne prezintă mai multe variante din cele existente. Unul este prea gros, altul este prea roz, celălalt este prea verde. Încă unul, nu vezi ce material neplăcut la atingere are şi cu fraza asta o determină pe vânzătoarea să se îndoiască de abilităţile ei de vânzător, acum chiar că m-ai dat gata, nici eu nu mă uit la atâtea detalii. Lucky me, crede Horica. Aş răspunde yes, indeed and poor me. Dar n-o fac. Ce ziceţi de rochiţa asta? Este una grena, dintr-un material foarte delicat, uşor elastic, cu o platcuta cusută într-un model geometric din acelaşi material de pe care cade uşor evazată toată rochia, cu mâneci lungi, simplă şi frumoasă. Da, îmi place, te superi Horica dacă i-o iau lui Kiti? Hai, ia-i-o lui Kiti, plin de generozitate, Horica. Şi-aşa nu aveau două la fel şi nici măcar încă o altă rochiţă! E clar, vom avea o dimineaţă lungă. Poate nu una prea lungă totuşi, întrucât trebuie să ajungem şi la şcoală.

Schimbăm magazinul hotărâtă să fie cel ales pentru cadourile gemene. Între magazine reuşesc cumva să-l fac pe Horia să înţeleagă că, deşi apreciez faptul că se gândeşte serios la cum să aleagă cadoul potrivit, un accesoriu de genul fular, curea ar fi destul de potrivit pentru fetiţele mai mari cu aproape un an decât Horica. Zis şi făcut. Fără să ignor norocul prin care ultimul magazin rămas ca opţiune este şi cel în care să găsim ceea ce căutăm, zic mulţumesc în gând şi aleg două cadouri asemănătoare pentru cele două fetiţe mai mult decât asemănătoare: un fular şi nişte mănuşi kaki cu nişte dungi discrete colorate şi un fular şi o căciulă grej.Ura, we did it!

E poantă sau nu?

La şcoală, în pauză, un grupuleţ de copii. Şi Horica printre ei.

"Ce-ai făcut la meciul de tenis?"

"Am pierdut", răspunde Horica un pic trist şi, vrând să le explice copiilor tristeţea sa, continuă: "dar eram pe cale să câştig primul set până când adversarul meu a dat o minge în out pe care el a considerat-o bună. Dar, deşi până şi bunicul lui i-a spus că a fost out, el a întrerupt meciul şi s-a dus să-l caute pe arbitru care a venit şi i-a dat lui punctul şi m-am supărat rău!"

"Trebuia să-i dai spagă arbitrului!", au fost deacord câţiva copii.

................................................................................................................

Felix zice...

De dimineaţă, Felix, în faţa ferestrei, uimit de ceaţa densă a acestei dimineţi, cu voce gravă şi importantă: "haideţi să vedeţi ce vijelie!".

Gata îmbrăcaţi pentru a ieşi din casă, Felix îşi exprimă preferinţa pentru încălţămintea pe care ar vrea să o poarte: "eu vreau pantofii de baltă", adică cizmele de cauciuc.

Felix pe oliţă, în mijlocul camerei pe covor, are ideea de a se aşeza pe ea cu faţa în spate. Pentru cine vrea să încerce: nu e o idee bună, pisulică a ieşit direct pe covor iar mami îi reproşează asta în grabă mare de a aduce soluţia de spălat covoare. Felix, nedumerit, cum nu ştiaţi?:"eu sunt puiuţul care face tot felul de chestii!".

Si, desi sustine ca el e pisicuta(cu freza de caine), il tradeaza obiceiurile:

Reportaj la cald al unei intamplari. Cu drag.

Spun încă de la început că acest reportaj, care poate părea excesiv de patetic, este unul scris cu atâta obiectivitate cu câtă o poate face o persoană implicată direct în evenimentul pe care îl descrie dar, faptul relatat fiind unul de un interes minim, autorul îşi asumă aprecierile dezechilibrate dar totodată inofensive şi poate da socoteală pentru ele.

Acesta este un reportaj al unui eveniment de o importanţă istorică redusă însă cu o semnificaţie emoţională deosebită, chiar dacă pentru un număr limitat de persoane, doar ştim cu toţii că emoţia unui om nu se poate echivala cu numărul de oameni care ar simţi acea emoţie. Deci, considerând că am demonstrat (oare?) faptul că acest reportaj îşi are cel puţin o oarecare justificare, aşa fierbinte cum e el, pot să intru întrânsul.

Ieri dimineaţă a început pentru băiatul nostru cel mare, Horica 008, o aventură pentru care acum se declară un entuziast explorator. Horica a jucat primul său meci de tenis oficial, atât de oficial cât poate fi orice concurs cu legitimitate dată de o instituţie sportivă naţională recunoscută, chiar şi pentru categoria sa de vârstă, 10 ani.

Am ajuns la ora 8 de dimineaţă la terenurile desemnate a găzdui meciurile copiilor de categoria mai sus menţionată încurajându-ne cu prognozele meteo favorabile date pentru ziua în curs chiar dacă cele 7,5 grade indicate la bordul maşinii precum şi cerul învelit cu o pătură pufoasă de nori nu susţineau previziunile optimiste. Zona-pustie înafară de două pâlcuri firave de oameni, unul înspre nord, altul înspre sud, antagonice că doar începea o competiţie. Am coborât doar eu din căldura interiorului maşinii, băieţii (Felix nu poate lipsi încă de niciunde sunt eu) rămânând cuminţi şi atenţi înăuntru, pentru a saluta şi a încerca să aflu detalii despre procedurile de urmat. Nu am aflat ceva relevant aşa că am hotărât că e cazul să anulez dispunerea dihotomică în pâlcuri a celor prezenţi detensionând atmosfera prin înfiinţarea unui al treilea pâlc uman. Aşa am pornit noi către vest. Direcţia aleasă nu a fost una întâmplătoare întrucât acolo se deplasase numai cu un minut în spate o dubiţă inscripţionată cu numele Babolat, marcă renumită de articole pentru tenis. După o mică neînţelegere iscată de faptul că alături de numele de familie al lui Horia se afla scris numele de familie al adversarului său, adică Răducu, astfel încât părea că R. Răducu (chipurile, fiul meu) nu avea adversar, s-a hotărât că meciul de interes personal să se joace pe arena centrală. Acest fapt a avut importanţă sa întrucât fiind arenă centrală are un rând de locuri disponibile pentru spectatori, deci disperarea mea colaterală privind efortul de a rezista câteva jumătăţi de oră susţinută doar de picioarele proprii a dispărut.

Grupuleţele anterioare de oameni s-au dizolvat între timp şi s-au reagregat de data asta într-o masă compactă mişcătoare către noi. Odată ajunsă aici, am anunţat-o (pe masa de oameni) şi i-am indicat locul de desfăşurare a meciului băiatului meu şi a adversarului său, după care aflând cine este ultimul am făcut cunoştinţă cu toţii, copii între ei, copii şi părinţi, părinţi între ei. Cei doi copii jucători şi-au dezbrăcat hainele groase de iarnă şi husele de pe rachetele de tenis şi au pornit să se încălzească uşor. Pe marginea terenului, dar înafara gardului ruginit şi înalt înconjurător, împreună cu Felix am aşteptat venirea arbitrului care dădea start meciului. Horica, oare cum ţinea racheta în mână că eu stăteam cu mâinile în buzunare şi tot le simţeam reci, părea că se descurcă în faţa adversarului său cu loc în clasament, dovadă şi sublinierea galbenă a numelui său pe foaia de concurs. În depărtare l-am zărit pe domnul profesor, ce uşurare să-l ştiu aproape de Horica la primul său meci, îi sunt recunoscătoare că a făcut efortul de a se trezi dis de dimineaţă special pentru băiatul meu. Deasemenea pe tati, surpriză neaşteptată, abia ne despărţisem acasă de el. Din păcate el nu a putut sta din cauza serviciului la meci dar a ţinut să treacă să-l încurajeze pe Horia. Invitaţi fiind să luăm locuri în tribună, am urcat rând pe rând şirul nesigur de trepte de lemn care ne-au dus către scaunele învechite dar încă suficient de confortabile pe mine, Felix, domnul profesor şi tatăl celuilalt băiat, în ordinea în care am ajuns la înălţime.

Până ne-am făcut locurile cât mai pe plac şi până ce mi-am aşezat cana cu cafea fierbinte cât mai sigur pe jos lângă piciorul meu stâng am şi auzit un glăscior de băiat de 10 ani:"0-15". Cum, a şi început, mă întreb în sine dar şi în exterior, cu o uşoară disperare în glas de parcă privirea mea îndreptată către băiatul meu ar fi unicul lui sprijin, sprijin de care eu l-am privat în ignoranţa mea. Totuşi scorul, 0-15, indica de fapt că Horica s-a susţinut la prima lui minge "oficială" şi fără ajutorul meu. Ah, ce uşurare!

Pe măsură ce scorul se schimba, minge după minge, l-am observat de la înălţimea tribunei pe Horica jucând şi am hotărât, nu singură ci cu profesorul şi chiar cu tatăl advers, că micuţul meu jucător nu doar face faţă ci face faţă cu onorabilitate meciului şi jucătorului mai experimentat în ciuda scorului din primul set: 6-2 pentru adversar. Totodată am fost încântată să constat că Horica a fost neaşteptat de ascultător şi a respectat întocmai indicaţiile tactice şi tehnice primite din timp dar reînnoite în ajun.

În pauza de după primul set Horica s-a odihnit (la indicaţiile parentale) pe scaunul de sub noi, a băut câteva guri de apă, a ascultat sfaturile domnului profesor şi s-a mai dezbrăcat de un rând de haine rămânând la cele 9 grade în pantaloni scurţi şi cu două tricouri pe el. Foarte concentrat, fără să ne privească prea mult, a primit şi aprobat sfat după sfat şi şi-a reluat locul pe fundul terenului pentru un nou set, un nou început. Mai sigur de acum, doar trecuse încă un set prin istoria sa recentă de jucător legitimat de tenis, a preluat conducerea cu detaşare şi a ţinut-o până la scorul de 4-3 şi 40-15 pentru el. Aici însă s-a rupt echilibrul său într-o încercare foarte frumoasă şi temerară de atac din păcate eşuată. A cedat game-ul, setul şi meciul cu 6-4 în al doilea set.

Horica a strâns mâna adversarului său cu un zâmbet un pic amar pe buze şi s-a îndreptat spre lucrurile sale pe care şi le-a repus unul după altul pe el. Şi-a îmbrăcat şi racheta în husa ei şi a pornit spre ieşire. Între timp noi , spectatorii, am coborât pe pământ, l-am îmbrăţişat şi l-am felicitat pentru stăpânirea de sine şi curajul său, deasemenea pentru performanţa lui, în definitiv şi-a jucat şansa 90 de minute fără încetare, cu încredere şi efort.

Mă întrebam de curând, oare poate fi învăţat un copil să piardă un meci de tenis cu zâmbetul pe buze? Dacă interesează pe cineva răspunsul la această întrebare, acesta este DA! Bravo, Horica!

Reîntâlnire

N-am mai participat la întâlnirile săptămânale ale playgroupului lui Felix din iunie. Ieri am reînceput. Felix a crescut mult în vara asta, ştiu şi pentru că i-am văzut ieri pe prietenii lui. I-am regăsit pe copii văzându-le imaginile parcă dintr-o oglindă care lungeşte. Ei erau toţi înşiraţi în mintea mea mititei, aşa cum îi lăsasem în iunie iar acum încercam să le potrivesc imaginile mici cu cele prelungite din oglindă deformatoare. Da, erau tot ei. Numai Felix se oglindea într-o oglindă plană.

Sunt mulţumită că a găsit resurse să uite de timiditate şi să răspundă măcar cu câte un zâmbet diverselor mămici. Nu i-a urat băiatului gazdei "happy birthday" aşa cum îmi spusese acasă dar i-a oferit darul fără reţinere mai ales că, înainte de a-l împacheta împreună acasă, i-am citit cartea din pacheţel.

Mă uit la ei, la copiii cu vârste de la 5 luni la 4 ani, sunt toţi drăguţi aşa preocupaţi de diverse activităţi cum se arată în dupăamiaza asta. Mămicile se strâng în grupuleţe de cate2-3-4 şi discută diverse, de la virozele copiilor preşcolari, la planuri pentru petrecerea sărbătorilor şi până la idei de art&craft. Recunosc că nu mă simt perfect integrată în acest grup mixt, semăn puţin cu fetiţa mea din punct de vedere al socializării, însă, în ciuda acestui fapt găsesc căi de comunicare mulţumitoare. De Felix nu-mi fac griji deosebite, el îşi găseşte mereu câte ceva de făcut prin preajma mea. Nici el nu-şi face griji în ceea ce mă priveşte, şi eu pot fi găsită prin preajma lui măcar din când în când. Şi totuşi... Urmărind-o pe Ester, micuţa şi cheliuţă de Ester din oglinda minţii mele, acum o domnişorică de 18 luni cu obrăjori rotunzi şi moi şi păr, nu de oricare ci cârlionţat, deci, urmărind-o cum se îndreaptă pe nevăzute spre uşa balconului întredeschisă pe care încearcă să o determine să-şi dezvăluie potenţialul maxim de deschidere, în linişte şi cu un vădit sentiment de vinovăţie pe chip, îmi dau seama că băieţelul meu, pierdut în mulţimea de copii şi adulţi, de fapt doar simţindu-se pierdut, intră într-o stare de panică manifestată prin scurte ture din dreapta în stânga, strigându-mă mama, mama şi, binenteles, pornind a plânge. Îl strig zâmbind, mă aude zâmbind şi îmi răsplăteşte gestul de a-l fi regăsit printr-o îmbrăţişare tipică a coapsei mele. Regăsind sentimentul de linişte şi siguranţă în haosul acustic Felix îşi continuă turul imaginar cu un camion de jucărie iar eu mă amuz văzând cum unul după altul câţiva copii curajoşi îl imită pe cel mai inventiv din zona respectivă care s-a cocoţat pe marginea canapelei de unde după ce termină de numărat până la zece plonjează în fund către marginea canapelei. Număr mai mulţi băieţei dar o văd şi pe Eleonora printre ei şi asta mă miră, doar Eleonora era fetiţa cu instincte materne mai evidente. Dar poate că acest fapt nu este în contradicţie cu plonjarea în fund de la înălţime.

La activitatea zilei, ieri copiii au decorat şi alcătuit câte un zmeu cu faţă umană. Unele mămici preferă să indice copiilor un model de decorare, altele lasă acest aspect în totalitate la discreţia imaginaţiei copilului, astfel că în final poţi vedea zmei zâmbitori cu feţe umane sau zmei trişti suprarealişti. Sau invers.

Cântăm şi dansăm la începutul şi la sfârşitul întâlnirii şi de fiecare dată citim câte o cărticică frumos ilustrată cu o scurtă istorioară aşa încât să nu se plictisească nimeni. Ieri, o maimuţică îşi căuta mama printre animalele din junglă iar până să o găsească a descoperit că animalele pe care le întâlneşte sunt foarte diferite, unele au aripi, altele nu au picioare, altele au nasuri lungi sau gâturi lungi, altele sunt viu colorate pe când altele sunt gri-pământii.

Ne-a plăcut, Felix a părut încântat, ceea ce şi ne-am dorit.

Test de coerenţă

L-am învăţat pe Felix un cântecel şi o poezie mică în germană. Le zice şi el cum poate, chiar de nu ştii germană îţi dai seama în ce limbă le zice. Care va să zică a prins melodia. Nu vrea să le spună la comandă, nu insist. Horia n-a mai făcut germană la şcoală de câteva dăţi, doamna profesoară s-a măritat şi e în luna de miere. Lună de miere e şi pentru copiii care se bucură că au scăpat de germană. Germana e şi limba străină în care am purtat negocieri de două săptămâni încoace cu diverşi proprietari de apartamente din Austria, acolo unde ne-am obişnuit să ne facem vacanţa de schi încă de pe când locuiam în Slovenia. Îmi place perioada asta a anului şi pentru că îmi reamintesc cuvinte şi expresii în limba lui Goethe. Horica zice că nu-i prea atras de ea dar nu-i bai, cred că faptul că de data asta nu l-am lăsat să aleagă nu e un lucru rău. Părinţii pot hotărî uneori pentru copiii lor şi fără să primească neapărat acordul lor, nu-i aşa? Doar uneori. Pe de alta parte, ne pare rău amândurora că Raluca nu mai are timp să se joace şi să citească în franceză cu Horica. După trei ani de franceză în particular nu aş fi vrut să o ia de la capăt la şcoală aşa că am ales germana ca a doua limba straina. "Mami, ştiu cum se spune la Polizei....poliţie", învaţă Felix primele cuvinte în germană.

Horia mi-a găsit ieri încărcătorul pentru aparatul foto. Sunt bucuroasă, abia aştept să fac o poză cu el după atâta vreme. Haosul nu e atât de mare precum ar putea părea însă scăpări avem la toate nivelurile. Se pare că ieri a fost o zi a redescoperirilor. De data asta eu am fost cea care, fără nici cea mai mică speranţa, am găsit "Marile speranţe", romanul rătăcit de Horia. Ei, acum să vezi dilemă, pe care să o citească mai întâi, pe cea ivită de unde nu se aştepta nimeni sau "Robin Hood"?

L-am ascultat pe Horia la română, s-a pregătit pentru testul de azi despre câmpul lexical. Oare ce înseamnă "trăsătură de sens", nu îmi amintesc de noţiunea asta şi îmi pare destul de dificilă pentru copiii de clasa a cincea? Sunt mulţumită şi încântată pentru Horica pentru că doamna de română îl îndrăgeşte. În special pentru că prinsese o frică teribilă de limba română. Se pare că ameninţările doamnei învăţătoare referitoare la exigenţa şi inflexibilitatea profesoarei de limba română nu s-au confirmat in realitate. Cel putin nu şi în ceea ce-l priveşte pe Horia. Totuşi ar putea să scrie un pic mai frumos. Şi scrisul meu de copil de clasa a patra era dezordonat, înghesuit, neregulat, deci inestetic. Apoi, chiar dacă nu a devenit un scris frumos, s-a aranjat în pagină şi a primit omogenitate.

Ca mulţi copii mai ales la început, Kiti are o materie preferată: educaţia fizică. Azi s-a urcat singură pe aparate, e mult mai bine ca la început. S-au obişnuit şi profesorii din şcoală cu prezenţa ei acolo. Nu e aşa de rău pentru nimeni în cele din urmă. Putem sta deja de două ori pe săptămână toate cele patru ore. Oare muzică nu au? Nu-mi amintesc să fi văzut materia asta în orar. Cum ar fi posibil?

Aşa cum Felix învaţă un cântec într-o limbă pe care nu o cunoaşte şi aşa cum cântam şi noi când eram mici cântecele pe care le ascultam, cu nişte cuvinte inexistente în limba respectivă însă care semănau atât de bine cu cele pe care de fapt încercam să le imităm, la fel învaţă şi Kiti diversele activităţi pe care le faci în mod obişnuit într-o zi. Automat, copiază unii paşi destul de bine, pe alţii îi sare iar pe restul îi aproximează. Şi tot aşa până într-un târziu mai apropiat sau nu, cand reuşeşte să repete întreaga secvenţă a activităţii cu pricina cu destulă acurateţe. Alteori improvizează. Ca azi la masa de prânz. Între fraţii ei poziţionată la masă, are locul perfect din punctul ei de vedere întrucât accesul spre farfuriile celor doi fraţi este liber. Dar nu despre asta e vorba. Murdărind din neatenţie faţa de masă, s-a întors către sulul de şerveţele din care intenţiona să rupă un şerveţel cu care să şteargă masa. Din păcate, sulul fiind abia început, s-a blocat în suportul ce-l ţinea şi Kiti nu a reuşit să-l învârtă ca să rupă un şerveţel. În schimb a reuşit să rupă o bucăţică mică din el, mică cât un degeţel, bucăţică cu care intre doua degete a purces la ştergerea mesei. A început să râdă şi noi după ea remarcând comicul situaţiei. După care, surpriză, neştiind ce se face cu o furnicuţă de şerveţel murdar de iaurt (lecţia asta n-a mai întâlnit-o) a găsit o soluţie neconvenţională la problemă :l-a...mâncat, în hohote de râs. Acompaniate de alte hohote de râs, binenteles.

Oare poţi să-l înveţi pe un copil să piardă (un meci de tenis) cu zâmbetul pe buze?

Fără inhibiţii

Nu, nu este moda nouă pentru băieţi mici. Şi nu este nici ţinuta preferată pentru ieşiri. Deşi cine ne cunoaşte şi ne vizitează iarna m-ar putea contrazice, nu-i aşa, din moment ce este întâmpinat invariabil de copiii în strampi.

Ei bine, deşi nu e nici la modă dar nici alegerea mea perfectă şi deşi am ieşit din casă cu Felix îmbrăcat în pantaloni şi haină groasă în potrivire perfectă cu vremea rece şi ploioasă, nu am reuşit să rămânem la fel decât până la maşina din spatele blocului întrucât Felix, în ciuda faptului că mămica lui îl roagă să nu se bălăcească oricând şi în orice condiţii în bălţile formate aleatoriu la fiecare ploaie, a sărit cu patos în prima baltă serioasă, nu se-ncurca cu orice adunătură neînsemnată, transformându-şi blugii în nişte învelitoare reci, ude şi respingătoare pentru gambe. Ca atare l-am dezbrăcat într-o suflare alungând cu repeziciune sursa de umezeală, precaută şi temătoare ca în faţa unei posibile contaminări microbiene.
Şi ne-am continuat, de fapt abia început, treburile.

În cazul ăsta valoarea eventual negativă (prin ciudăţenie şi lipsă de convenienţă) a aspectului neobişnuit al copilului s-a anulat, părerea mea, prin contrastul extravagant dintre haina groasă şi umflată din partea superioară şi picioarele subţiri, păsăreşti de sub haină, creând o imagine nostimă. Iat-o:

Cer senin. Deci ce conteaza ca e frig?

Cu soarele pe cer de dimineaţă neamenintat de niciun nor serios, puişori de nori timizi nu pot fi decât nişte perdeluţe transparente în faţa soarelui, sigur trebuie să ieşim sub cerul liber. Ce cod de nu ştiu ce culoare? Cele câteva grade peste zero se ameliorează simplu cu câte o haină groasă. Ca-n imaginea din dreapta. Şi-apoi Felix, ca şi Horica dealtfel, nu e genul care să se plângă de frig sau foame vreodată.



Sau fără haină groasă, prea îmbrăcat nu poţi să joci tenis. Tot ca-n imagine dar cea din stânga. Parcă, totuşi, nişte mănuşi speciale de tenis care să îmbrace doar faţa dorsală a mâinilor nu ar fi complet inutile. Oare ele există? Mai ales acum i-ar trebui, când Horica se pregăteşte pentru primul lui turneu adevărat. Deocamdată exersează serviciul, pentru alte procedee ai nevoie de partener şi nu prea mulţi dintre cunoscuţii lui se încumetă la joc pe vreme friguroasă.






Alţii au multe lecţii de făcut şi-n dimineaţa asta chiar nu au timp de joacă. Miercurea nu este şcoală pentru Kiti deci e un prilej de a repeta. A, b, c, d... Unu, doi, trei...Pe, sub, deasupra...
Plus toate programele expresive care sunt acum în număr mare şi a căror frecvenţă aduce şi roade. Acum, este adevărat că vorbele din guriţa lui Kiti sunt tot mai multe şi mai clare dar tati crede că a auzit-o pe Kiti spunând în timp ce-l trăgea de mânecă cuvântul "toaletă". Nu ştiu ce să zic, acesta e un cuvânt destul de greu de pronunţat de către Kiti dar pe de altă parte comportamentul ei verbal a devenit mai variat în ultima vreme.



Între timp mă gândesc la ce concursuri radiofonice să mai particip doar-doar oi câştiga (din nou) două bilete la Masters of Jazz de săptămâna viitoare. Că 1000 de lei n-avem acum de dat pe ele.

Acum chiar că a venit. Toamna.

Arată ca într-o duminică mohorâtă de toamnă, când ploaia, temperatura scăzută te ţin in casa, la căldură, în faţa unui film vechi şi îndrăgit. Dar ei nu sunt mohorâţi, cum nici duminica asta n-a fost, sunt doar obosiţi după câteva ore de alergat sub soare-unii şi de la febra unei răceli obişnuite-alţii. Aşa că ideea de a vedea împreună un film a fost primită cu bucurie.

Au început să urmărească filmul concentraţi, în poziţii destul de incomode aş zice dar spre sfârşitul filmului s-au mai relaxat:















Dar azi e luni şi a venit toamna cea friguroasă şi ploioasă. Nu e încă prea frig dar Felix aşa simte, e şi normal dacă ai temperatura corpului mai ridicată decât normal. Şi dacă mai trebuie să şi ieşi de unu, două, trei ori din casă astăzi.

Alina îi enumeră lui Felix trei motive pentru care zice ea că nu e "babă" aşa cum i-a spus piticul că ar fi. Zice ea că 1-babele sunt mici de statură, 2-babele sunt cocosate şi 3-babele au păr puţin. Felix nu pare convins de argumentaţia Alinei, eu râd cu Horica de ea şi îi recomand să se uite în oglindă.

Kiti s-a întors de la şcoală în blugii lui Horică, ai ei s-au udat, o pereche, sambata si s-au umplut de zgura, cealalta, duminica, arată cool aşa largi cum îi vin. Azi nu i-a plăcut la ora de sport, au aparate de fitness şi Alina zice că a insistat prea mult să o ţină pe nu ştiu ce steper. Mi se pare foarte fain că au aşa ceva în şcoală. Chiar de asta are Kiti nevoie acum, că vine frigul. Poate învăţa şi să pedaleze până la urmă. Din păcate n-am mai făcut excursii cu bicicletele de 3 ani timp în care Kiti a crescut şi nu mai încape pe scaunelul de pe bicicleta lui tati. Acesta este al lui Felix acum.

Felix nu mai e câine, acum e pisică. Dar a rămas cu freză de câine. Deci e o pisică cu freză de câine. Şi se deplasează, cum altfel, în patru labe. Miau-miau, pisica vrea apă, miau-miau, pisica a văzut o "viermitate" sub scaun, varianta ei, a pisicii, pentru vietate. Am reuşit doar să zăresc viermitatea, avea multe picioare (nu le-am numărat dar ştiu că sunt opt fiindcă era un păianjen) cu care a fugit agil printre cărţile din bibliotecă.

Azi-noapte am dormit o oră pe jos, pe elanul de pluş de la Ikea, la picioarele patului lui Felix, cu o mână printre gratiile lui să-i susţină scutecul umezit pe fruntea băiatului fierbinte. N-a fost rău dar nici bine. Şi mă mai doare şi-n cotul drept de la o mişcare greşită de ieri de la tenis.

Şi Horică a început "Robin Hood" deşi nu terminase încă "Marile speranţe". Pe care n-o mai găseşte.

Dinamică, porumbei şi papagali credincioşi şi cafe latte

Se mişcă lucrurile odată cu noi. N-am mai spart de multişor niciun pahar dar astăzi un ciob răzleţ s-a ivit de sub maşina de spălat. L-am luat cu degetele uşor, oare de unde vii şi cât de mult ai rătăcit? Totul e în mişcare, până şi părul celor doi Gogo, omuleţii cu părul de iarbă, creşte neîncetat. I-am tuns împreună cu aparţinătorii, Horica şi Felix, în baie, deasupra vasului wcului. A fost distractiv şi în ciuda locului în care i-am tuns am tras adânc aer în piept ca izul ierbii proaspăt tunse să-mi aducă amintirile casei în care am locuit şi în care s-a născut stăpânul mai mic al unuia dintre Gogo.

Se mişcă şi cărţile, se mişcă şi jucăriile dar asta o ştie orice copil. La noi mai mult ca la oricare. În pătuţul lui Felix număr una, două, trei...cinsprezece colocatari semipermanenţi. Nu e niciunul în acelaşi loc unde era cu o seară înainte. Nici Felix nu stă pe loc, de fapt el se mişcă cel mai mult dintre toţi aşa că noaptea, când pe întuneric mă aplec deasupra patului să-l învelesc, îi caut cu degetele făţuca pentru ca sa aflu unde a ajuns si ca sa nu i-o acopăr.

Ah, dar să vedeţi cât de mişcătoare sunt caietele şi penarele lui Horica! Ele sunt chiar impertinente, nu se codesc să ajungă absolut nicăieri. Un mic rezervor cu cerneală pentru stiloul lui Horica a ajuns chiar în maşina lui tati!!! Acolo unde l-a găsit Kiti. Şi fiindcă n-am avut timp de Kiti la fel cum n-am putut să-i întreţinem pe băieţi, copiii au găsit o cale pentru a alunga plictiseala aşteptării pe părinţi. În timp ce Horica şi Felix au adunat cu resturile de la un McDonald's salvator vreo patru câini la fereastra maşinii, Kiti şi-a promis în barbă că va desface cumva rezervorul plimbăreţ de cerneală. Şi pentruca a reuşit să se ţină de promisiune, când mi-am aruncat ochii pe faţa şi mâinile ei devenite albastre mi-am dat seama că tricoul roşu cu dungi albe şi picăţele albastre de pe ea a fost doar roşu cu dungi albe de dimineaţă şi la origine. I-am promis tricoului că-l salvez cu Vanish iar Felix a fost de părere că tot Vanishul îi va rezolva şi faţa lui Kiti. Până la urmă n-am scăpat de picăţelele albastre de pe tricou cu Vanishul mincinos astfel că am renunţat să-l aplicăm pe faţa albastră a fetiţei pe care o lăsăm în seama săpunului zilnic sperând că până la urmă să revină la culoarea albă naturală.

Se cutremură întreg apartamentul de câteva ori pe zi aruncând obiectele din loc în loc ca pe o minge. Iar mingi, când răspunsul lui Kiti la întrebarea care este jucăria ta preferată este minge, mingi, avem nenumărate exemplare. Nu există încăpere fără minge. De-o fi baie, de-o fi cămară, de-o fi bucătărie sau cameră de zi.

Porumbeii mesageri ce vor fi ai lui Horica în curând au ieşit din ouăle lor. Sunt albi şi nu au creste. şi nu sunt la Bucureşti. Aşa că Horica îi visează doar. Noapte de noapte.

Ştiaţi că unul din cei doi papagai peruş ai domnului profesor, scăpaţi din curiozitatea unei fetiţe mici-mici care a testat deschiderea uşiţei coliviei în libertate, a revenit dramatic în colivia sa după aproape o săptămână de pribegie? Pe noi ne-a impresionat tare micuţa pasăre despre a cărei inteligenţă supravieţuitoare nu se auziseră veşti prea bune. Din păcate prietena lui nu a mai găsit calea de întoarcere. Sau şi-a găsit fericirea pe altundeva. I-am sugerat domnului profesor să-i aducă o altă parteneră lui Papi. Din nefericire, băbuţele-papagaliţe nu au căutare, deci nu sunt de vânzare.

Tati crede că la Starbucks pun droguri în cafea. Altfel cum se explică faptul că ne abatem pe acolo mereu şi mereu?

Eu şi copiii mei

Îmi e nespus de drag să ies cu copiii pe oriunde merg, cu sau fără treburi. Ca aseară. Copiii sunt în paturi seara la 8-8 jumate (ei, Horică o mai lungeşte până pe la 9, el e în categoria almost teen), însă excepţiile de la regula asta se ivesc cam o dată la 10-15 zile. Împreună cu cei doi mai mici am plecat să-l luăm pe Horică de la şcoală, de unde am pornit spre Otopeni, acolo unde am avut o întâlnire pentru a achiziţiona nişte obiecte pentru casă. În cazuri din acestea şi dacă îl am pe Horică cu mine, omul meu de încredere, îi las pe toţi trei în maşină cu geamurile deschise, fără cheie de contact şi cu un telefon mobil la îndemână. Nu îi las oriunde singuri în maşină, de data asta, insă, parcasem maşina într-o curte privată, deci copiii au rămas în siguranţă. După ce mi-am rezolvat treburile, trecuseră cam 40 de minute, am ieşit şi i-am găsit liniştiţi, dar pe alte locuri decât îi lăsasem, iar Kiti privea senină pe geam din locul ei, poate spre pisicuţa jucăuşă, pe care o smotociseră cu două zile înainte băieţii mei. O doamnă ieşise dintr-o încăpere a clădirii cu două portocale mari, probabil îi urmărise de ceva timp, şi mă aştepta, pentru ca să le dăruiască copiilor, de drag probabil, laudandu-i admirativ cât de frumos s-au jucat tot acest timp. I-am mulţumit, i-am reancorat în scaunele lor şi am pornit înapoi spre oraş.

Nu e momentul cel mai fericit să te întorci în oraş dinspre Otopeni, seara la şapte. Dar nici n-aveam de gand să o fac incă, pentru că îmi doream neapărat să-i dăruiesc Alinei un cadou de ziua ei, aşa că am renunţat la a aştepta într-un şir enorm de maşini depăşirea obstacolului Băneasa şi am făcut stânga, la centrul comercial de-acolo. In parcare am fost tinta lui Kiti prin portiera larg deschisă a portbagajului, de unde scoteam căruciorul pentru Felix, care m-a luat in vizor, bombardandu-ma cu cele două portocale mari de mai sus. Şi cum ora la care preconizam să ajungem acasă ar fi depăşit cu mult ora admisă pentru servirea cinei, am hotărât să ne oprim la Pizza Hut. Aici am cerut masa cea mai retrasă, aşa cum facem întotdeauna, şi am primit o măsuţă destul de mică pentru potenţialul distrugător mare al lui Kiti, de cel al lui Felix nu aveam de ce să îmi fac griji, întrucât l-am imobilizat în scaunul de copil al restaurantului. În ciuda temerilor mele legate de dimensiunea zgârcită a mesei, scaunele înconjurătoare, de fapt fotolii în toată regula, s-au dovedit a fi suficient de comode pentru a primi copiii în ele şi a le anula orice potenţială tentativă de asalt asupra mesei şi a obiectelor de pe ea. Pentru cină am împărţit în patru două pizza, una "fără nimic" aşa cum îi place lui Horică, adică Margherita şi una cu parmezan şi rozmarin, model nou şi foarte delicios. Kiti, Felix şi cu mine am împărţit o salată din salată verde, roşii, ardei şi ceapă cam aşa: ceapă şi salată- Kiti, salată, ardei şi roşii- Felix şi ce-a mai rămas- eu. De fapt niciodată nu pot spera la ce a mai rămas dintr-o salată, atâta timp cât opţiunea de a lăsa ceva din ea este a lui Kiti. Aşa că rectific: pe măsură ce împărţeam din salată în stânga şi dreapta, mai ciuguleam şi eu când una, când alta. Iar Horică, înfometat după şcoală, nu a împărţit cu nimeni, i-am acordat acest drept fără tăgadă, o porţie arătoasă de penne cu parmezan şi pâine cu usturoi. La masă am povestit, mai exact ne-a povestit Horică întâmplări de la şcoală, nu există zi de şcoală fără întâmplări istorisite de el şi iată un motiv pentru a savura zâmbind cina în patru. Kiti înţelege stările noastre şi le onorează prin mimetism, aşadar am avut parte de o Kiti la fel de veselă precum rânjitii de fraţii ei. Kiti a reuşit chiar să facă prima ei comandă într-un restaurant, spunându-i chelnarului, când acesta ne-a adus apa, destul de clar, "apă". Motiv pentru care băiatul i-a oferit un pahar cu apă. Felix a vrut să se asigure din nou că el este puiul meu, apoi, pupându-mă pe mână, mi-a spus, "te pupă puiul tău!".

Apoi am dat fuga aproape la propriu într-un magazin, unde am stat destul de mult ca să alegem, întotdeauna mă sfătuiesc şi cu Horică, atunci când fac un cadou, cel mai potrivit cadou pentru Alina. Horia m-a ajutat să analizez argumente pro şi împotriva alegerii unui anumit articol, iar remarca lui, că ar fi cazul să-i cumpărăm Alinei o geantă, întrucât cea maro cu care mai vine pe la noi este de babă, aproape că m-a convins, însă am renunţat în favoarea unui jerseu tare şic prin croială şi mai ales culoare. Cred că i-a plăcut cadoul, de aceea suntem mulţumiţi şi bucuroşi pentru misiunea reuşită.

Am părăsit în bătaia duşmănoasă a vântului Băneasa şomping city, aşa cum îi zice Felix, iar tot el, vântul, l-a trezit destul de brutal din somnicul care-l învăluise în căruciorul său pe mezin. Ne-am aruncat cu repeziciune în maşina încălzită încă de peste zi şi am luat-o spre casă. Văzând podul încă încărcat de maşini am ales să intrăm în oraş pe strada Jandarmeriei şi bine am făcut, pentru că nu ne-a luat nici douăzeci de minute să trecem de piaţa Presei libere, iar la nouă şi un sfert am ajuns în faţa casei, de unde l-am luat şi pe tati care ne aştepta cuminte în maşina lui, evident, fără cheie de acasă.

Nu mai ieşisem la masă de mult doar eu cu copiii,  de aceea o păstrez ca pe o experientă foarte placută, pentru că îmi este nespus de drag sa ies cu ei oriunde. Dar parcă am mai spus-o o dată, astăzi!