Intr-una dintre sedintele de evaluare a lui Kiti de saptamana trecuta, noi, parintii, am asistat si nu doar atat la testele fetitei. Am trait momente de emotie deosebite.
Imaginati-va o fetita cu codite, silitoare si cuminte, vesela si putin nedumerita de aglomeratia neobisnuita din camera ei. La masuta ei (care e masuta pentru ca e mica, atat de mica incat cateodata fetita delicata o ridica cu totul deasupra capului), pe scaunelul ei (idem), cu mainile regulamentar sprijinite de marginea mesei asteapta lectia. E mai mult decat o lectie, este un examen. Este un examen al nervilor pentru parintii fetitei. Comisia intreaba, fetita raspunde. De fapt succesiunea este: comisia intreaba, fetita se gandeste, fetita raspunde. Pentru ca nu puteam sa uit faza intermediara. Care dureaza intre 1-5 secunde. Sunt maxim 5 secunde dar terifiante. Oare stie? Oare nu? Sigur ca stie, doar am repetat de nenumarate ori. Fetita pare ca a hotarat care va fi raspunsul ei. Se indreapta cu un zambet smecheresc spre raspunsul corect. Hai, haide, e bine, imi strig in minte cu pumnii stransi. Nu, nuuuuuuuuuu, nu te opri, ce faaaaci? Fetita se retrage, stie ca mai are vreo 2 secunde de gandire. Trage cu coada ochiului spre mama ei, adica spre mine, apoi spre tatal ei. Nu-l vad desi e langa mine, dar pot sa presupun ca e la fel de disperat ca si mine, pentruca fetita incepe sa rada. Ii place sa ne vada in "galerie". E bucuroasa ca simtim pentru ea. A mai ramas o singura secunda. Fetita isi rasplateste parintii pentru emotia lor cu alta emotie. Bucuria invingatorului. Pentru un raspuns corect. Bravoooo! Foarte bine! Uite ciocolata! Daca mai era nevoie... Bucuria parintilor pare ca inlocuieste si depaseste dulceata celei mai ravnite ciocolate. E bucurie din bucurie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu