"Buna ziua, eu sunt Kiti!"

Daca pana de curand interactiunile lui Kiti cu fratii ei s-au aflat strict sub controlul nostru, mai nou observ reactii spontane de la ea spre ei.
Pe cel mic il apuca stangaci de mana sau umar sau cap si il duce (mai bine spus il impinge) intr-o plimbare catre usa de la intrare si inapoi.
Alteori intentia ei este si mai indrazneata, ea ne(mai)multumindu-se doar cu o plimbare ci o transforma intr-o veritabila urmarire in fuga. Care e incarcata de emotii: surpriza cand il vede in urma ei, teama de a fi prinsa cand se apropie prea tare de ea, infiorare insotita de chiot cand este incoltita, apoi bucuria de a relua ciclul.
Cu fratele mai mare interactiunile sunt mai "misterioase", mai subtile. Ele sunt pure declaratii de dragoste: imbratisari tandre uneori, puternice alteori si intentii de atragerea atentiei cand H este prea absorbit de vreo activitate.
Iar celor doi frati laolalta Kiti li se alatura pentru a"dansa".

Insa toate reactiile care o apropie de asa-zisa "normalitate" par incomplete. Si chiar sunt. Cand danseaza o face cu ochii in pamant, cand se joaca cu mingea o arunca si o prinde cu jumatate de corp, cand rade e pentru un timp prea scurt. E ca si cum s-ar simti vinovata fata de propria constiinta. Vinovata pentru ca rade, vinovata pentru ca bucuria ei are impact puternic, vinovata pentru ca isi tradeaza propriul sine pe care ar vrea si n-ar vrea sa-l tradeze.

E un proces de adaptare. E unul greu, anevoios. A inceput fara acordul ei si continua poate o farama si cu voia ei. E bine asa, e rau? Nu stiu! Dar va fi mai usor pentru ea, noi asta speram.