"Ce pacat de ea, este atat de frumoasa!"...
Fata mea este foarte frumoasa. Asa se spune, ca copiii cu autism sunt deosebit de frumosi. Ca asa-zisa frumusete " iesita din comun" este compensatorie pentru multiplele deficiente, de socializare, comunicare etc. Eu nu cred asta. Dar fata mea tot frumoasa ramane.
Si baietii mei sunt foarte frumosi. Aveti cumva vreo indoiala? Degeaba, stiu ce spun, sunt mama lor.
Vad copii frumosi mereu si aud de existenta lor de la fiecare parinte cu care vorbesc.
Nu-mi amintesc sa fi intalnit copil urat sau mai putin frumos. De-asta nici nu cred ce se spune despre copiii cu autism. Dar nu e nici invers. Sa nu credeti cumva ca pentru ca au atatea probleme aparitia lor fizica va va dezgusta sau oripila! Stati linistiti, veti fi surprinsi! Infatisarea lor este cat se poate de "normala". Cu trecerea anilor ea ramane la fel, insa, fara terapie sau uneori chiar si cu terapie, comportamentele lor ies din "normalitate" si incep sa fie aparente, sa "se vada" pe chip sau trup. Dar chiar si asa, stiti ce frumoasa este fata mea?
Conteaza pentru cineva? Are vreun sens sa afirm asta? Unul mic, recompensatoriu pentru mine poate ca da. Nimic iesit din comun. Natura ne faciliteaza apropierea de copiii nostri si prin mostenirea genetica a insusirilor faciale. Sunt atat de familiarizata cu imaginea mea din oglinda incat uneori o consider deosebit de atragatoare. Si o revad intr-un format mult mai dragalas de fiecare data cand imi privesc copiii. Deci v-am demonstrat ca ei sunt frumosi. Dar pentru ca toti suntem frumosi macar in cateva perechi de ochi, iar copiii in mult mai multe, faptul de a spune ca cineva este frumos este irelevant.
"Ce pacat de ea, este atat de frumoasa!" nu schimba situatia cu nimic, nici nu face bine, nici n-ar trebui sa faca mai rau. Si de-asta pentru mine fraza asta nu inseamna nimic. Asa ca sa nu mi-o mai spuneti pentru ca nu o sa va aud.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu