joi, 11 septembrie 2014

Când șade turcește

Kiti se cere iubită. N-o las să aștepte, așteptarea o tulbură, cum clocotește focul apa; o strâng în brațe până-n pragul unei limite. Se oferă moale îmbrățișării. Când ne dezlipim, coboară și șade turcește pe podea. În încrucișarea echilibrată a picioarelor stă atâta liniște! E alta astăzi Kiti, alta decât cea de când era mică, îi zic melancolică lui Cătă, mai caldă și mai îmbinată, mai senină și mai emoțională. Da, da, aprobă și el, apoi îmi vine în minte o imagine rece, de toamnă târzie gri într-un parc din centrul Vienei, cu Kiti abia pornită pe picioare, frumoasă ca un înger și impenetrabilă ca un scut metalic, de nestăvilit în fuga ei permanentă de orice atingere trupească sau sufletească. În imaginea asta găsesc o încropeală modestă a devenirii mele, o lipsă umplută cu paie, ce s-a indurat în timp, mă ține când execut abdomene. Dar mă iert și zic despre mine, cum zicea astazi un bunic despre nepotul său, crescut la 12 ani la 178 cm, apărându-l de niște răutăți, 'nu este vina lui'. Sau o fi, dar promit să-mi fiu îngaduitoare.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Si mie mi-e drag de ai mei cind stau turceste...(mai ales ca eu nu mai pot, din cauza genunchilor obositi) Doina