Avânt

Fac ce fac și ajung acasă cu brațele pline de flori. Este timp bun pentru plantare. Redesenez în gând proiectul grădinii, dând ocol casei cu ochi iscoditori, caut loc prielnic hortensiei. Tufele de hortensii întâlnite vreodată îmi sunt vii în minte, impunătoare, au frunzele verde intens, semn cert de sănătate, și tulpinile cărnoase ramificate în țesături erecte, apoi cu toatele își etalează globurile punctate de floricele parfumate cu stil aparte, ca niște doamne în vârstă, elegante și cochete. Aleg plantă crescută în tufă bogată, înaltă, cu floricele simple, albe, mărimea pentru care mă decid este măsura nerăbdării mele de a îmi lega tufele de hortensii de pământul secetos al câmpului și este totodată o încercare de a o îndupleca să-și țină dragul de ea însăși, să nu se lase înghițită ușor. Printre conifere, care să-i țină răcoarea vitală, acolo îi proiectez viitorul pat. Rup o lopată zdravănă în lupta cu o uscăciune legată de glie și-mi secătuiește energia, dar nu mă suport împotrivita. Schimb lopata, așa cum schimbă Renault roțile mașinii din reclamă, extrag ca un dentist iscusit uscăciunea din pământ cu rădăcină cu tot. Satisfacția mă inundă imediat ce o arunc cu aplomb peste gard, îmi rămâne doar gândul încrezător că imaginea curățită de uscăciune a locului de plantat îi va ține soțului loc de optimism când va fi rugat să ajute la grădinărit.