Ah, încântarea!

Felix plânge. El este un tip vesel, categoric vesel, încă de la naștere primul lucru pe care l-a făcut când a zărit lumina nemijlocit, apoi pe moașă, și chiar înainte de a desface cele două noduri ale cordonului său ombilical, a strigat cu gurița lui mică, întinsă până la urechi, hei, bună dimineața, soare, bine v-am găsit, de fapt, dober dan a zis, ca să fie înțeles, de a impresionat-o iremediabil pe tânăra domniță din fața lui, care mi-a strigat cu ochii în lacrimi de uimire, neapărat trebuie să-l numiți Feliciano sau așa ceva, acesta este un tip fericit, neîndoios fericit, să știți și de la mine. Dar în dimineața asta se smiorcăie, smiorcăială îi descrie mai corect supărarea, el nu-și găsește șapca Babolat, știi, mami, eu credeam când eram mai mic că se zice 'babolact', asta mi-a spus-o chiar înainte să se supere, știți, veselia, iar eu, mama, n-am puteri miraculos-răbdătoare, cel puțin nu atunci când suntem gata de a ieși din casă, nu atunci când îi țin picioarele încălțate lui Kiti din priviri, ia-ți altă șapcă, evident este răspunsul meu la smiorcăială, și nu uita că suntem sortiți să ne ținem lucrurile în locurile lor prestabilite, ăștia suntem noi, zic că nu-i așa de gravă situația noastră, dar copilul cel vesel nu e greu de urnit din mijlocul tristeții sale copilărești. Ajungem așadar în mașină, iar monotonia ritmului iritant al smiorcăielii se vrea ruptă de către marginile răbdării mele încercate, nu mai vreau să aud smiorcăială, încetează și încearcă să înțelegi cum vine treaba cu găsitul lucrurilor, bla, bla, de-mi par mie însămi plictisitoare de același îndrumar pe care îl tot livrez, Felix rămâne doar cu ceva rare suspine și o ciudă pe care și-o varsă amenințând în van, să știi că nu-mi iau nicio șapcă la școală, frază ce, dintr-o uimitoare fericire, nu cade în van, ci fix în brațele deschise ale lui Kiti, pe care o vedem, de fapt n-o mai vedem deodată la față, întrucât se aruncă pur și simplu cu jumătatea superioară a corpului în portbagajul mașinii, iar vederea fundulețului ei brodat de mine cu o mică inimioară roșie, ridicat în tavan ne șterge supărarea și enervarea. Numai bine, pentru că ceea ce face Kiti este cel puțin uimitor, ceva ce se întâmplă atât de rar încât adesea suntem tentați să credem în coincidențe îmbucurătoare, anume iat-o pe Kiti revenind din portbagaj cu zâmbetul ei candid pe buze și cu șapca Babolat în mână, ia-o frățiorul meu mic, îi întinde ea șapca, mulțumesc, surioara mea magică, îi răspunde Felix cu bucurie, știți, bucuria, ca numaidecât să simt presiunea de a-mi striga lumii încântarea, un telefon scurt către tati, apoi un text scurt către cine ne caută cu gândul câteodată pe aici. Ah, încântarea!