luni, 13 mai 2013

Broderii

De ce există ii, pentru fetițe care spun 'i' cu plăcere, întreabă hâtru Felix, cu un fel de ie pe el, mai mult o cămășuță brodată cu forme geometrice albastre, dar eu îi zic ie, iar el îi zice 'ii', pentru că ăsta crede el că este singularul cuvântului ie, apoi trage cu o grimasă de nemulțumire de gulerul ridicat al cămășii, mă enervează 'ii', dă-mi alt tricou. Îi propun să îi prind rapid cu două fire de ață de cusut gulerasul răsfrânt de cămașă, astfel încât să nu îl mai gâdile nimic pe gât, iar el se învoiește. Mai târziu ajunge în ie la grădiniță fără să îi mai pese de ceea ce poartă și nici de substantivul ie.


Sfârșit de săptămână curat de vară, de aceea blugii mei lungi și strâmți apar anapoda pe mine în cadrul dupaamiezii fierbinți. Cui îi pasă, trandafirii mei s-au ivit în floare de-a dreptul exploziv, știu, e cald, dar nu aici stă miracolul, ci în desfătarea de a îi privi, mereu surprinsă, întotdeauna cu umilință. S-au prefăcut în tufe mari, tulpinile lor cu spini periculoși sunt cărnoase, mature, sănătoase, nu știu cum să procedez cu ei, să îi las în voia lor, dar dacă urcă la cer ca în poveste sau să le limitez artificial creșterea?  Copiii sunt nerăbdători cu creșterea vegetației, unde este căsuța mult-visată din copac și leagănul improvizat din crengile elastice, fine ale salciei? S-or face și ele odată și-odată, să așteptăm cuminți, pentru că armonizarea se percepe brusc, când nici nu te aștepți, asta este o lecție învățată la toate materiile studiate până acum, știința erupției din pământ a primului fir de iarbă, educația plastică a sufletului de părinte, matematica aplicată abrupt și inegal în viață sau psihologia limbajului naiv al copilăriei.


Dimineața de luni este o fraieră, n-ar sta locului nici o clipă, îmblânzirea ei este visul meu secret. Să ne încuiem în bucătăria largă și luminoasă, să ne legăm centurile de siguranță de scaunele înalte, ca de bar, ale mesei, pentru a compensa prin echilibru ajutat vârtejul pe care dimineața de luni îl suflă către încăperea în care timpul stă pe loc, să vorbim și să râdem înainte de fiecare îmbucătură a micului dejun, căci mare pierdere percep în fiecare refuz adresat copilului care îmi cere să amân doar cu câteva secunde următoarea îmbucătură în favoarea altui gând spus, altei frânturi de poveste inventate, să deschidem fereastra către trilurile gingașe cu care suntem binecuvântați, fără teamă că dimineața nebună a zilei de luni se strecoară în bucătărie, să nu ne sinchisim de viteză și accelerație, ele oricum nu se pot defini în absența timpului, să ne pese doar de spațiul nostru bun și cald, pe care îl iubim fiindcă ne unește în mișcare, dar mai ales în liniște, în liniștea de sub vacarmul smintit al tuturor limitărilor noastre impuse.






2 comentarii:

Sabina Ulubeanu spunea...

daca nu ai scrie atat de cald, m-as speria de cate de inteligenta esti, intelectual si emotional

MihaelaMaria spunea...

:)