Am cules din grădiniță noastră tânără de legume prima roșie adevărată. Pe lângă ea, tufele îngrămădite de roșii cherry sunt încărcate cu roșioare mititele, de dimensiunea unei unghii, pe care le tot presar în salatele mele mediteraneene și în farfuriile cu cinele copiilor. Entuziasmul de la apariția primei roșioare de pe lumea noastră a fost uitat deja, lejeritatea rodirii lor ne-a înlesnit uitarea. Dar roșiei mele adevărate i-am urmărit smerită devenirea, zi după zi, cu grijă și încântare, aproape necrezandu-mi ochilor și palmelor, cu care am privit-o și mângâiat-o într-o așteptare tensionată, oare își transformă ea culoarea, oare rezistă tulpinița sub greutatea ei ușor de intuit, datorită numeroaselor vinișoare suculente arcuite perfect, vizibile prin transparența sănătoasă a învelișului ei? Până când, într-o frumoasă zi de vară, aceasta mi s-a arătat crescută mare, zdravănă, perfectă, pregătită.
Am cules-o așadar cu emoție, să nu crezi că așa ceva nu este posibil; cu teamă, oare se va desprinde ușor de tulpina ce-a crescut-o mare?; cu bucurie și recunoștință. Am chemat copiii la mine, veniți repede, să vedeți roșia!, copiii au alergat către mine încântați, s-a înroșit roșia, s-a înroșit roșia! Apoi am spălat-o cu grijă, în mâinile mele mi-a părut chiar mai mare decât în grădiniță, cu degetele i-am înțeles moliciunea și curburile perfecte, iar parfumul ei dulce-acrișor m-a dus departe în timp, în grădina enormă din amintire a bunicilor.
Am cules prima roșie adevărată din grădinița noastră și am împărțit-o cu cuțitul între noi, o bucată tu, alta eu, încă una și tu, și tu, iar eu, iar tu, doar tati nu s-a bucurat de gustul ei desăvârșit, dar știu că nu s-a supărat pe noi, așa simplu am mâncat-o, goală, neamestecată, ca un zâmbet, ca un ciripit, ca o adiere de vânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu