vineri, 22 iunie 2012

Zero de trei ori dă zero? Poate doar într-un spațiu perfect.

La cât mă iei astăzi de la grădiniță? La unu te iau, ca de obicei. Aș vrea să mă iei mai repede, ia-mă la zero! Nu pot să te iau la ora zero, fiindcă nu o să-ți placă, ora zero este la noapte! Bine, atunci la cât mă iei, dacă nu mă iei la unu? Să te iau la doișpe? Îhî, îhî, nu vreau la doișpe, ia-mă la unu! La unu te iau, mua, mua! Sau cu bucurie, despre zero, adică despre nimic.

Ce mai semnifică cifra zero? Poate numărul de podoabe suportate de Kiti pe corpul ei. Spun doar poate, căci de dimineață, îmbrăcându-i trupul adolescentin cu o rochiță gri cu multe volănașe, i-am observat gâtul alb, suplu, cerșind un colier, niște mărgele să îl mângâie. Unde or fi biluțele croșetate, înșirate pe șnurul lung și ușor? Am cotrobăit în grabă prin cutiile din pânză alb-verde de la Ikea, acolo îmi amintesc că le-am aruncat, dar nu le-am găsit. Totuși, un colier metalic drăguț cu pietricele mov mă strigă neîncrezător de sub pompița de nas nedesigilata, cumpărată preventiv încă de acum șase ani, cu gândul la un năsuc rotund și înfundat ce urma să se arate lumii, mă strigă cu voce gâtuită, de praf, jale și uitare, ce caut eu aici din toată lumea asta mare? Ah, ești frumușel băiatule, i-am zis, nici Kiti nu credea altceva căci altfel nu i-ar fi zâmbit, nici nu l-ar fi mângâiat cu tandre și stângace atingeri și ridicări de degete. L-am atârnat de gâtul alb, doar așa, fără să sper să-l țină trei secunde lungi, dar, surpriză, Kiti nu a început să-l tragă cu disperarea cu care își smulge toată încărcătura inutilă, căci ea nu știe de funcționalitatea estetică a lumii, deci nefolositoare-i este frumusețea, sau poate știe, dar știe neștiut de mine într-un alt fel anume.

Cu colierul indulcaindu-i trăsăturile eliptice ale feței și continuând să atingă cu două degete, când și când, pietrele fațetate mov, atârnate în două curbe ce își îmbrățișează capetele lateral, Kiti a ajuns la școală dimineață, ceea ce vine astăzi după mai mult de opt ani, atunci când fetița mea frumușică, de nici trei ani, a frânt o altă inimioară mică-mică, a unui băiețel irlandez, ce i-a dăruit un șirag de mărgele roz, așa, de drag, șirag pe care Kiti de atunci l-a purtat o vreme, la fel cum a purtat o vreme și alte zorzonele colorate, până când nu a mai vrut nimic.

Ajunsă la școală, nu mi-am putut stăvili bucuria și dragul pentru Kiti cea înzorzonată, astfel că, probabil copleșită de atenția pe care i-am oferit-o eu, dar și fetele din centru, Kiti m-a îmbrățișat ușor neliniștită, mi-a luat mâinile și mi le-a dus în jurul gâtului ei, arătându-mi că e timpul să îi scot mărgelele. I le-am scos, desigur, și am profitat de apropierea de fața ei moale ca să îmi afund buzele în obrajii ei, apoi mi-am măsurat lungimea celui de-al doilea zero al zilei în minute.

E oficial vacanța mare pentru Horica, de la serbarea școlii ne întoarcem acum, tristețea despărțirii lungi dintre copii e astăzi mult mai estompată ca altădată, astăzi când facebookul ne ține pe toți mai aproape, deci îi ține, cu atât mai mult pe ei, mai aproape și când distanțele dintre oameni, deși fizic mai mici, au crescut. E așadar oficial vacanță pentru Horica de azi, să pornim cu veselie numărătoarea zilelor ei, astăzi, ziua zero.

2 comentarii:

Stanuta spunea...

De mult timp citesc acest blog, am inteles tarziu ca Kiti este un copil special, am apreciat mereu tonul cald si echilibrat al mamei. Mama iubitoare, mama jucausa, mama rabdatoare, mama stie-tot, implicata maxim si egal in viata celor 2 lei si a pisicutei.Mama buna, sa-ti dea Dumnezeu sanatate si putere!

MihaelaMaria spunea...

Stanuta, ma bucur ca imi vorbesti si iti multumesc ca o faci atat de frumos! Faptul ca nu reiese poate imediat faptul ca Kiti are o problema este banuiesc consecinta iubirii mele de mama, neconditionata de felul in care sunt copiii mei. Te mai astept, sa ai o vara frumoasa!