sâmbătă, 1 octombrie 2011

"Fie ca memoria mea să funcționeze asemenea cadranului solar care nu indică decât orele însorite."*

Ne-a povestit impresii de la petrecere. S-au completat astfel impresiile noastre relativ neconcludente și categoric secundare cum câ ochii îi sunt roșii și vocea ceva mai baritonală decât o știam. A prins o broască mare cât o mână deschisă cu mâna, dar s-a spălat bine pe mâini, a admirat cei mai frumoși si impunători curcani văzuți vreodată, s-a jucat cu un pui de câine ciobănesc nu știu de care, deja înalt cât el (aproape) și, binenteles, au jucat fotbal și alte jocuri, au mâncat, au râs și au cântat mulți ani trăiască. I-am povestit și noi impresii din timpul petrecerii, cum că liniștea e prea liniștită și ecoul e prea reverberant acasă, atunci când e plecat, dar, totodată, că ne bucurăm că s-a mai dus și el la o petrecere, unde i-a fost bine. Horică.

Să zic că ne-a povestit devine depășit până termin eu propoziția, de aceea spun că povestește în continuu dacă nu se uită la desene animate sau dacă nu ascultă vreo poveste, dar asta deja știu toți apropiații noștri. Că are gânduri curajoase să plece din dormitorul părintesc este inedit si este un fapt inerent în dezvoltarea copilului, fie că se produce la șase, cinci sau, iarăși, cinci ani. Ultimul cinci din seria de mai sus este încă cu semnul întrebării, deocamdată există o intenție semideclarată, motiv de care profităm ca să cumpărăm un pat pentru Horică, cel care de la șase ani, de atunci de când a părăsit patul părinților lui, adică al nostru, doarme într-un pat etajat, cu cort detașabil deasupra și o potențială si încăpătoare lume de secrete dedesubt, pat ce se va reîmprospăta cu trupușor, ghidușii și căței agenți secreți de cinci ani. Sau șase? Felix.

Ne-a povestit, ne povestește? Nu! Ne...fugărește, și nu doar fiindcă rimează, deși rima în sine este un motiv intrinsec de a fi, ci fiindcă chiar asta ne face în momentele de acasă din timpul sfârșitului de săptămână. Având prea puțină activitate dirijată și prea multe interdicții, ba nu intra în bucătărie, ba nu mai lua cărți din bibliotecă, ba lasă bambusul în pace, ba nu mai arunca pernele pe jos și încă altele, și-a creat o mică strategie de menținere a atenției noastre ageră și neobosită...fugărindu-ne prin casă. Micile năzbâtii aducătoare de istericale părintești sunt întotdeauna savuroase, ah ce distractive i se par! Căci ce poate fi mai amuzant decât să desfaci capacul cutiei cu cacao și să o pui la gură după ce ai dat capul pe spate, așa încât dezastrul domestic să fie deplin, iar după ce e totul curat ca înainte să pândești momentul prielnic pentru un bis? Kiti.


*M. Tournier Jurnal extim