Noroc cu văru-său mai mic care a început şi el azi grădiniţa, aceeaşi grădiniţă, păi cum să plângă el la grădiniţă, el, mai mare decât Tudor cu mai mult decât un an, el, care şi-a petrecut deja alt an în grădiniţă, el, cu asumat rol de susţinător moral al mai micului său văr ce intră azi în lumea preşcolarilor? Smiorcăielile de dimineaţă nu se adună, în definitiv, şi eu aş pune vina pe grădiniţă dacă m-ar trezi mama la şase patruzecisicinci ca să mă pregătesc, ceea ce nu e tocmai cazul nostru, ci, din contră, ba da, chiar grădiniţa i-a adus tristeţea sub formă de lacrimi în ochi dis de dimineaţă, ooo, ce n-ar da, aşa crede el acum, să fie sclavul trezirilor prea-matinale zi după zi după zi, un an întreg de-aici încolo şi mai mult decât atât, numai să nu se ducă la grădiniţă. Unde, paradoxal, chiar îi place, deoarece copiii sunt haioşi, 'am făcut tot felul de haioşenii', sunt interesanţi, 'îmi place de colegii mei', empatici, 'o fetiţă nouă mi-a dat un şerveţel să-mi şterg lacrimile de pe obraji' atunci când el nu a plâns, numai i-au ieşit lacrimile singure din ochi, ca nebunele. Că aşa sunt unii făcuţi, ceva mai sensibili decât alţii, cu simţiri intense pentru oameni, animale şi impresii notabile din întâmplările vieţii lor. Şi ce întâmplări ale vieţii îi sunt cele mai scumpe copilului mic dacă nu întâlnirile fericite cu mama lui? Şi ce întâmplări ale vieţii îmi sunt cele mai dragi mie, mamei copiilor mei, dacă nu întâlnirile întregitoare cu ei, copilaşii mei?
Kiti este o dură. Kiti trebuie să fie cumpănită de dragul echilibrului care ne leagă coerent într-o familie socială şi spirituală. Kiti îmi seamănă mie aici, noi, amândouă suntem picioarele şi braţele trupului nostru familial. Băieţii noştri, cei trei, compun trunchiul, dar mai ales capul fiinţei noastre comune. Căci pe undeva, pe-acolo se plăsmuiesc simţirile noastre hrănitoare şi tot de-acolo vin şi râurile de sensibilitate care ne mai îmblânzesc paşii şi atingerile.
Şi cum spuneam, pe când unul se jeleşte de apăsarea ce-i vine din discontinuităţile întâlnirilor cu mine, aproape zilnice de azi încolo, celălalt, copilul, se-nţelege, îşi compătimeşte, plângând de mama focului, broasca ţestoasă pentru suferinţa fizică şi morală ce o va năpădi, cam peste un an, atunci când bietul animal va fi crescut subit şi se va fi pomenit captiv nefericit într-un acvariu zgârcit cu spaţiul, crud cu oxigenul vital, ce mai, un spaţiu sufocant şi deloc prietenos cu bietele broaşte ţestoase de Florida ajunse brutal la o maturitate precoce. Aşa că, stai şi mângâie sufleţele îndurerate, alină şi îndulceşte cu explicaţii vădite şi limpezi tristeţile candide până ce lacrimile vor fi secat şi zâmbetele vor fi reîncolţit pe chipuri albe de băieţi mari şi mici. Şi râzi tare, că râsul se molipseşte şi se înmulţeşte ca buruiana, Kiti ştie bine asta, şi mai râzi o dată că s-or rupe până la urmă nefericirile de copil în două şi pe urmă încă în mii de bucăţele. Am zis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu