Trecuse doar puţin de miezul nopţii când am urcat pe furiş treptele către dormitor (nu s-a creat încă furişul ăla sau nu s-a numit încă furişatul care să învingă scârţâielile scării noastre, la ce-om mai activa alarma noaptea?, nu ştiu, zău), şi de când am stins şirul de becuri aprinse din holul etajului, becuri aprinse pentru a căror neactivare mă tot rog zadarnic de Horica seară de seară, de seară, de seară... Şi nici c-am respirat complet când mi-am aruncat picioarele chinuite de oboseala lor banală de peste zi, de parcă respiraţia-mi ar fi cea mai zgomotoasă, doar-doar nu le-oi frânge copiilor somnurile dulci din noapte. Dar n-am avut încotro, respiraţia şi-a ţinut neobosită ritmul şi şi-a luat dreptul la o compensaţie pentru inspirul rupt adineauri, amplificând inspirul următor şi producând prea degrabă iminenţa. Mi-am muşcat buzele, mi-am tăiat răzbunătoare iarăşi respiraţia şi am ascuţit auzul: scârţ-scârţ, pâş-pâş, zbang, pâş, pâş, pâş, pâş, pâş şi uşa dormitorului s-a lipit de perete sub un impuls sănătos, deloc obosit conform cu ora târzie a nopţii, desenând în cadrul ei silueta de sirenă a lui Kiti. Încă trei paşi ce au ocolit cu inteligenţă colţurile nevăzute ale mobilierului şi Kiti a plonjat întocmai unde îi e dulcele somnului cel mai dulce şi anume fix mulată cu trunchiul pe spatele meu şi cu capul în contact direct şi presant pe capul meu, deci încercând să mă mănânce cu totul, mâncăcioasa mea mică! Am respirat din nou, după care mi-am ignorat respiraţia, era însă prea târziu, pentru că Felix a profitat fără măcar să ştie de tumultul silenţios din dormitorul nostru şi s-a semitrezit, o semitrezire care i-a fost îndeajuns ca să se ridice ca teleghidat din patul lui şi să mă încolţească, de data asta din cealaltă parte, arestându-mă nemilos şi el pentru toată noaptea tânără de dinaintea noastră. Vă mai aştept drăguţii mei în noapte, vă aştept cu trup şi suflet să mă imobilizaţi cu corpuşoarele voastre fragede şi delicate, dar faceţi-o câteva ore mai tarziuuuuuuu!
Că dimineaţa tot eu sunt cocoşul casei, că aşa mi-e bioritmul, isteţ, se trezeşte de dimineaţă, cică produce optimism, putere, bucurie pentru o zi întreagă cu fiecare răsărit precoce de soare. Aşa să fie, în definitiv nu am încotro oricum! Mi-am fericit sufleţelul cu razele oblice de soare ce împingeau cu forţă draperiile groase din ferestre şi mi-am urnit şi direcţionat fericirea către prepararea foarte micului dejun al copilaşilor, ce urmau să fie treziţi doar câteva minute mai încolo ca să-l servească. L-au servit cu îndemânare, copiii nu mai sunt atât de mici, iar dejunul era, cum am spus, chiar foarte mic. Şi ne-am întâlnit iarăşi cu toţii în maşina lui tati pentru startul dimineţii cu sport. Unul a ales să alerge, altul s-a înarmat cu o rachetă de tenis, fratele lui altul s-a aruncat în maşinuţele locului de joacă din curtea bisericuţei lipită de terenurile de tenis, sora lui altul şi a fratelui lui altul şi cu mama lor, a tuturor, s-au lipit de gardul lateral al terenurilor şi s-au apucat de gimnastică. Şi uite aşa s-au scurs aproape toate orele dimineţii plăcute de august.
Că-n august viaţa în capitală este cea mai încântătoare, dimineţile sunt doar călduţe, soarele e în pline drepturi încă, copiii savurează din plin vacanţa, adolescenţii pedalează de zor pe străzile mult mai libere ale oraşului, oamenii sunt mai veseli, praful nu mai are atâtea ocazii să ne învelească şi strugurii încep să îţi ademenească simţurile.
'O ştii pe fata în alb?'
'Nu, de ce?'
'Atunci lasă, nu e nimic!'
'Stii, de fapt o ştiu pe fata în alb. E sora mea!'
'Daaa?'
'Da, de ce?'
'Vroiam să te întreb dacă o cunoşti, pentru că a fost colega mea de grădiniţă!'
'???'
Am mai spus că Kiti e remarcabilă. Păcat că ea nu părea să-şi mai amintească de băieţelul care vorbea cu Horica. Ochii care nu se văd se mai uită. Sau nu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu